Copii

Atitudinea față de autoritate (partea a III-a)

Emanații psihanalitice, , , ,

Rezumând, mai nou a apărut o categorie de oameni fanatici. Aceștia au tendința de a-și idealiza liderii și de a le scuza orice greșeală sau acțiune, chiar dacă le face rău personal. Acest lucru se întâmplă fie pentru că nu pot recunoaște față de ei înșiși că s-au înșelat și că acei lideri pe care îi idolatrizează sau pe care i-au votat le fac rău și sunt incompetenți și/sau răi, fie pentru că, aidoma unui copilaș care nu-și dă voie să creadă că părinții lui au și defecte și greșesc față de el, le e teamă că, într-un sens mai larg, vor rămâne singuri, fără viitor și fără speranță.

Atitudinea față de autoritate (partea a III-a) Read Post »

Atitudinea față de autoritate (partea a II-a)

Emanații psihanalitice, , , ,

Și totuși sunt convinsă că mulți oameni ar fi de partea autorității rele sau i-ar găsi scuze. Asta fiindcă oamenii sunt diferiți. Pentru că adulții sunt produsul experiențelor din copilărie, atitudinea față de autoritate a unui om este, de asemenea, consecința modului în care s-au situat în relație cu autoritatea în copilărie. Inclusiv în cazul meu; nici eu nu mi-am schimbat părerea despre ce s-a întâmplat atunci, după atâta amar de ani. Am învățat doar să văd și alte perspective și să înțeleg mai bine motivele profesoarei.

Atitudinea față de autoritate (partea a II-a) Read Post »

Atitudinea față de autoritate (partea I)

Emanații psihanalitice, , , ,

De când mă știu mi s-a reproșat că am „probleme cu autoritatea.” Că deseori sunt nerecunoscătoare și refractară. Sau, mai bine-zis, în limbajul copilăriei, că sunt neascultătoare și obraznică. Ha!

Mi-a venit ideea să scriu acest text după ce m-am uitat la filmulețul lui Ion Cristoiu, un jurnalist pe care l-am urmărit încă din tinerețe și față de care am mare respect și admirație. Nu mi se pare perfect și nici nu sunt de acord cu toate opiniile lui, însă nu este plătit de nici un partid politic, nici măcar indirect. Omul își spune opiniile cu sinceritate, umor și, uneori, ca acum, chiar pasiune.

Atitudinea față de autoritate (partea I) Read Post »

Pasivitate vs inițiativă ( partea I)

Emanații psihanalitice, , ,

Copiii, de felul lor și instinctiv, nu sunt pasivi, însă majoritatea adulților îi vor așa. Mai puține bătăi de cap. Mai puțină iritare dacă, de pildă, un copilaș foarte mic vrea să studieze un cui și nu știe să facă altceva decât să-l bage în gură. E periculos, nu? Asta i se spune, este un adevăr, iar copilașul învață încetul cu încetul, din experiența de zi cu zi și tot felul de micro-interacțiuni, că adultul vrea ca el să facă aproape tot timpul doar ce i se zice să facă.

Pasivitate vs inițiativă ( partea I) Read Post »

Mama suficient de bună

Relații, , ,

*Mama suficient de bună* este un concept introdus de pediatrul psihanalist britanic Donald Winnicott în 1953. Winnicott, care se vedea mereu cu mame împreună cu copiii lor mici (adică consultațiile erau în trei: el, mama și copilul), a observat că cei mai inteligenți și mai sănătoși psihic copii nu erau ai mamelor care săreau imediat să împlinească nevoile copilului lor.

Mama suficient de bună Read Post »

Despre jocurile video

Relații, , , ,

Jocurile video dezvoltă gândirea. Există studii care, deși nu sunt făcute pe eșantioane reprezentative, deci nu sunt valide pe o anumită populație, confirmă opinia mea. Mai demult am citit un studiu european unde se descoperise că majoritatea părinților din Europa nu au o părere proastă despre faptul că fiii sau fiicele lor se joacă pe computer, dar ar prefera să aibă mai mult control asupra tipului de jocuri cu care își ocupă timpul copiii lor.

Despre jocurile video Read Post »

În închisoare

Relații, , , ,

În cabinet, Alana, o fată de unsprezece ani, se așează la birou, își ia o foaie și creioanele colorate și se apucă să deseneze. Eu mă așez lângă ea și văd că, pe foaie, încetul cu încetul, se conturează un cub aflat în mijlocul unui peisaj idilic, plin de verdeață, cu un lac sclipitor, înconjurat de flori superb colorate și copaci plini de fructe.

În închisoare Read Post »

Prostia patologică la copii ( partea a II-a)

Emanații psihanalitice, , , ,

Câteva exemple de scenarii inconștiente, surse ale prostiei patologice, care poate fi îndepărtată prin psihoterapie: **Lipsa de încredere în sine**, ca efect catastrofic al supra-protecției. Un copil sau un adolescent capătă încredere în el **doar** *dacă are succes în urma deciziilor și eforturilor* **exclusiv** *ale lui*. Așa stă treaba din punct de vedere psihologic și nu există excepții, din câte am văzut. Tot ce e impus de alții sau dacă este ajutat, chiar și cu cele mai bune intenții, nu contribuie la formarea încrederii în sine. Bineînțeles, ajutorul trebuie să existe la început, căci de la părinți, de pildă, învață copilul să formeze relații sau capătă deprinderea să învețe. Dar pe urmă, după ce părinții îl învață „primii pași” pe copil, aidoma primelor litere scrise de învățătoare în caiet, adulții ar fi bine să-i ofere șansa de a se descurca singuri.

Prostia patologică la copii ( partea a II-a) Read Post »

Prostia patologică la copii ( introducere)

Emanații psihanalitice, , , ,

În discuțiile mele cu părinții și copiii, am identificat doi factori principali care influențează apariția unor probleme ce duc la crearea de patologii care scad inteligența copiilor:

1. Părinți care își supra-protejează copilul și/sau sunt prea indulgenți cu el (adică nu impun limite decât în ce-i privește personal)

2. Atmosfera din majoritatea școlilor, inclusiv particulare. Mă refer la faptul că în clase, încă din ciclul primar, elevii cu performanță școlară mare, care „învață” sunt deseori persecutați și izolați social de colegii lor. Am auzit deseori porecla de „urzică,” ce li se pune frecvent copiilor care învață și iau note mari chiar și la o singură materie.

Prostia patologică la copii ( introducere) Read Post »

Dezorganizarea minții sau ADHD

Emanații psihanalitice, , , , ,

În psihanaliză, ADHD-ul este un simptom, nu o boală. Sub compulsia către activitate sau incapacitatea de concentrare se ascund motivele reale ale acestor probleme.
ADHD-ul este o fugă. Un om care face întruna câte ceva, n-are timp să gândească. Dacă s-ar opri, atunci gânduri și sentimente periculoase pentru el i-ar năvăli în minte, aidoma unui tsunami.

De pildă un copil cu ADHD, la începutul unei terapii nu se joacă la propriu. Probabil doar înșiră o mulțime de jucării pe toată mobila și pe podea, ca și cum ar face mizerie. Încetul cu încetul apar frânturi de joc, adică copilul se oprește aproape imediat cum a început să-și formeze în minte un scenariu. Mai târziu scenariile prind mai mult contur, iar la sfârșitul terapiei se contopesc unele cu altele într-o poveste coerentă.

Dezorganizarea minții sau ADHD Read Post »

Scroll to Top