Mai tehnic, fantasmele inconștiente sunt „principalul conținut al proceselor mentale inconștiente” și „consecința psihică, reprezentarea psihică a instinctului.”. Mai sunt și „o formă de apărare împotriva anxietăților, o cale de a inhiba și de a controla nevoile instinctuale și, în același timp, o expresie a dorințelor de reparație.” (toate cele trei citate sunt din Susan Isaacs, 1948)
Copiii foarte mici nu știu ce-i aia o relație în trei. Nu o vor și n-o suportă. Adultul, teoretic ar trebui să știe și s-o poată duce. Un adult evoluat din punct de vedere al inteligenței emoționale, cum ar fi definiția modernă, sau cu o dezvoltare afectivă de nivel înalt, este în stare să accepte că, de regulă, este imposibil să existe o relație exclusiv în doi. Deci să suporte gândul că partenerul din relația cu el are, la rândul său, relații importante și cu alții.
Nu-i nevoie ca relația celuilalt să fie cu o persoană. Poate la fel de bine să fie cu cariera, de pildă. Inconștient, un prieten, un amant și o slujbă pot avea aceeași reprezentare internă, același obiect, căci importanța afectivă – cât de mult îți pasă de acel obiect – poate fi factorul definitoriu. De pildă, un bărbat poate simți același lucru – să zicem o furie oarbă – dacă iubita lui vorbește o oră la telefon cu un prieten, are o ședință cu șeful ei sau îi spune că are un alt iubit. Bineînțeles că pot exista și deseori există diferențe între ce simte cineva când partenerul pleacă la o ședință la serviciu sau când îl prinde în pat cu altcineva.
Însă fantasma inconștientă a Anabelei și a lui Bubu se referă în general la un triunghi. O relație în trei imposibil de acceptat pentru amândoi. Care-și are rădăcinile în copilărie și a crescut să se manifeste în Dacă sunt singură și bucuroasă/fericită cu un bărbat, atunci merit și trebuie să fiu pedepsită în viața de adult.
Multe patologii își au sursa în fantasmele inconștiente legate de relațiile în trei. Căci, pentru a nu fi controlat de obicei inconștient de vinovăție de nenumărate ori chiar și într-o singură zi, trebuie să accepți nu doar că e firesc să existe un al treilea și pentru tine și pentru ceilalți – un lucru dureros în sine – dar și că o relație exclusivă în doi nu poate să existe în realitate. Altfel spus că nu se poate ca, în orice moment de timp, tu să fii singurul interes și unică preocupare din viața cuiva.
Să vă dau alt exemplu.
Adriel, o fetiță care mi-a fost adusă în terapie pentru că avea momente când își făcea singură rău, se juca cu mine și casa de păpuși. Ea a zis:
— Cățelul nu e cuminte și o mârâie pe fiica fermierului.
Eu am luat fiica fermierului de pe masă, am pus-o în lângă fața mea și am spus:
— Și ea îl mârâie pe el.
Am bufnit amândouă în râs. Fata, în timp ce râdea, s-a apropiat de mine până s-a lipit de piciorul meu. După care a încremenit, a făcut un salt de vreun metru, a ajuns în partea cealaltă a mesei, s-a încruntat și brusc s-a dat puternic cu capul de masă.
În primii mei ani de practică am constatat că mulți copilași se simțeau vinovați când ne simțeam bine împreună. Din perspectiva lor era ca și cum și-ar fi trădat părinții. De parcă n-ar fi avut voie să se simtă bine decât în prezența lor, doar împreună cu ei.
E limpede că fantasma inconștientă a Anabelei seamănă mult cu cea a lui Adriel. Adică, Dacă sunt singură și fericită cu o altă persoană, nu cu părinții mei, atunci mă pedepsesc singură.
Se mai poate întâmpla ceva. Pentru Adriel cățelul înseamnă agresivitate (fiindcă mârâie). În joc, ea creează o scenă în care este atacată. Cățelul este partea ei agresivă, iar ea se atacă singură. Cum ar fi stat lucrurile dacă, în loc de fiica fermierului, ar fi fost soția lui? Atunci cățelul ar fi partea ei agresivă și și-ar fi mârâit mama. E ușor de închipuit că i-ar fi fost teamă de o reacție agresivă a mamei. Prin urmare, și așa se întâmplă deseori în evoluția psihică a copilului, mama s-ar fi transformat fantasmatic într-un animal periculos… poate un monstru.
Asta înseamnă monștrii din întuneric sau de sub pat ai copiilor mici. Agresivitatea lor proiectată în alții. Răzbunarea îndreptată împotriva lui, în urma unui atac închipuit, doar în fantasmă.
„… astfel putem înțelege de ce copilul poate să creeze în fantasmă imagini atât de distorsionate ale părinților săi. Căci el își percepe anxietatea, care provine din instinctul lui agresiv, ca pe frică de obiectul extern, și pentru că el a făcut din acel obiect un obiect la care vrea să ajungă, și pentru că le-a proiectat (instinctele lui agresive) în acesta (adică obiectul extern) așa încât (instinctele lui agresive) par că îl atacă din exterior.” (Klein, 1933)



