Rezumând, mai nou a apărut o categorie de oameni fanatici. Aceștia au tendința de a-și idealiza liderii și de a le scuza orice greșeală sau acțiune, chiar dacă le face rău personal. Acest lucru se întâmplă fie pentru că nu pot recunoaște față de ei înșiși că s-au înșelat și că acei lideri pe care îi idolatrizează sau pe care i-au votat le fac rău și sunt incompetenți și/sau răi, fie pentru că, aidoma unui copilaș care nu-și dă voie să creadă că părinții lui au și defecte și greșesc față de el, le e teamă că, într-un sens mai larg, vor rămâne singuri, fără viitor și fără speranță.
Haideți să vedem ce suportă un om obișnuit din București zi de zi:
- Șantiere peste tot. Gropi uriașe în mijlocul sau pe marginea bulevardelor și străzilor, lucrări de construcție neterminate și fără nici o șansă se a se încheia în viitorul apropiat. Motiv: am fi pierdut banii UE dacă nu împânzeam Bucureștiul cu șantiere.
- Lipsa termoficării. Sute de mii de bucureșteni n-au căldură și apă caldă iarna de șapte ani. Nu există nici un plan de redresare. Doar promisiuni mincinoase. Motiv: moștenirea sinistră.
- Taxe peste taxe și impozite peste impozite. Fără absolut nimic în schimb. Doar amenințări și teroare, cu camere de luat vederi care nu au scopul de a prinde, de pildă, hoți sau șoferi care trec pe roșu, ci doar oameni care aruncă gunoiul „greșit” sau un cățel în lesă care îndrăznește să pună o lăbuță pe iarbă. Jumătate din magazine și restaurante închise din cauza politicii execrabile a guvernului. Motiv: moștenirea sinsistră. Promisiunea că în viitorul îndepărtat (fii, nepoți) oamenii o vor duce mai bine, este, cel mai probabil, o minciună sfruntată, căci nu există nici un termen limită sau plan de redresare.
- Șantierele de la punctul 1 sunt oprite și n-au nici o șansă să se încheie, pe când șantierele care distrug spațiile verzi, montează pavele și borduri, construiesc parcări, desființând trotuare, și taie copaci în disperare sunt active, omniprezente și exhaustive. Adică sunetul de picamere, drujbe, poluarea chimică și sonoră aferentă există, doar că n-au ca scop încheierea vreunei lucrări pe carosabil, ci doar, iarăși, creșterea la nesfârșit a cantității de beton și asfalt din București în detrimentul copacilor și verdeței. Motiv: aceste lucrări sunt executate de primăriile locale, nu de cea generală. Cele două foruri de conducere se sapă reciproc, iar referendumul în care două treimi de bucureșteni au votat să se micșoreze puterea de decizie a primarilor de sectoare (eu aș zice că tot cam atât ar vrea chiar desființarea sectoarelor) este ignorat cu nerușinare.
Declarațiile politicienilor sfidează orice bun simț. Ei spun că taxele vor crește din ce în ce mai mult, că toate regulile se vor înăspri, că libertățile ne vor fi și mai crunt restrânse.
Este paradoxal că un patron de restaurant, care lună de lună vine cu bani de acasă, căci guvernele din ultimii ani au lovit cu perseverență și mare ură IMM-urile și industria turismului (ură pentru că, dintr-un motiv necunoscut, mai-marii noștri au convingerea că firmele mici nu-și plătesc impozitele și funcționează la negru) și probabil la următoarea mărire de impozite va fi nevoit să declare falimentul, este mare susținător – deci fanatic – al guvernelor care îi cresc taxele și îl duc la faliment.
Chiar și pentru mine, ca psihoterapeut, este ceva de domeniul science-fiction-ului. Acest om crede cu tărie că, dacă el va plăti taxe – să zicem – de mediu, atunci clima se va răci. Ha! Că suferința și viitoarea lui sărăcie materială îl vor ajuta pe un copil ca, peste zeci de ani, să o ducă mai bine. Și, așa cum zice Ion Cristoiu, la alegerile de peste doi ani, va vota în continuare niște oameni care declară limpede că îl vor nenoroci.
Ce deduc politicienii din această atitudine? Că, așa cum iarăși bine zice Ion Cristoiu, ne pot face ce vor, fiindcă, dacă găsesc o tehnică de manipulare potrivită, vor rămâne la putere la nesfârșit. Adică, dacă un om se trezește dimineață în zgomote asurzitoare de picamere, își bea cafeaua între pereții care se zgâlțâie, iese pe stradă, se urcă în mașină și conduce printre șantierele abandonate două ore ca să ajungă la serviciu, după care seara acasă spală vreo două ore gunoaie și apoi mănâncă covrigi, pentru că statul îi ia întreg salariul pentru binele planetei și al nepoților nepoților vecinului, iar pe urmă se duce la urne și-i votează pe oamenii care, nu numai că i-au impus să ducă o viață atât de amară, dar promit că i-o vor amărî și mai mult, atunci, într-adevăr, nu avem nici cea mai mică șansă ca națiune.
Blana, botezurile, nunțile politicienilor par că atrag atenția oamenilor și îi distrează pe când petrec ore întregi în mașini și autobuze sau dârdâie jegoși într-un apartament de bloc. Aparent pentru ei nu contează problemele mult mai importante și chiar – în cazul lipsei de căldură și apă caldă – nevoile primare nesatisfăcute și neglijate de primari. Ba chiar, am constatat eu, oamenii refuză să vorbească despre ele. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este, evident, neputința. Au impresia că, oricât de rău ar duce-o și oricât de vizibile și odioase ar fi intențiile guvernanților față de ei, nu pot face nimic să o ducă mai bine.
Chiar și neputința lui Ion Cristoiu în filmuleț este vizibilă. De aici vine furia lui. Și pentru el, care își dorește să-i educe și să-i învețe pe oameni gândire politică, este inexplicabil că oamenii loviți de faptele hidoase ale politicienilor îi laudă și au aparent intenția de a-i vota în continuare. Mai mult, simte neputință și dezamăgire pentru că vorbele lui par să fi fost rostite în van.
Iar eu cred că nu se înșeală prea mult. Căci, dacă tu nu protestezi când o persoană îți face un rău, atunci acea persoană va zice mersi și data viitoare îți va face un rău și mai mare. Fără îndoială că procesul va continua până când tu vei impune o limită.
Într-o terapie cu un om cu personalitate masochistă vine un moment când acel om începe să zică Nu. Este un moment de o importanță capitală și apare după un soi de revelație de tipul Ce idiot am fost. Din tot sufletul sper ca fanaticii, care de vreo cinci ani înghit excremente cu polonicul și țipă că mai vor, să aibă acea revelație și să-și dea seama că stă în puterea lor să facă ceva ca s-o ducă mai bine.
