Autoritate

Rezumând, mai nou a apărut o categorie de oameni fanatici. Aceștia au tendința de a-și idealiza liderii și de a le scuza orice greșeală sau acțiune, chiar dacă le face rău personal. Acest lucru se întâmplă fie pentru că nu pot recunoaște față de ei înșiși că s-au înșelat și că acei lideri pe care îi idolatrizează sau pe care i-au votat le fac rău și sunt incompetenți și/sau răi, fie pentru că, aidoma unui copilaș care nu-și dă voie să creadă că părinții lui au și defecte și greșesc față de el, le e teamă că, într-un sens mai larg, vor rămâne singuri, fără viitor și fără speranță.

Și totuși sunt convinsă că mulți oameni ar fi de partea autorității rele sau i-ar găsi scuze. Asta fiindcă oamenii sunt diferiți. Pentru că adulții sunt produsul experiențelor din copilărie, atitudinea față de autoritate a unui om este, de asemenea, consecința modului în care s-au situat în relație cu autoritatea în copilărie. Inclusiv în cazul meu; nici eu nu mi-am schimbat părerea despre ce s-a întâmplat atunci, după atâta amar de ani. Am învățat doar să văd și alte perspective și să înțeleg mai bine motivele profesoarei.

De când mă știu mi s-a reproșat că am „probleme cu autoritatea.” Că deseori sunt nerecunoscătoare și refractară. Sau, mai bine-zis, în limbajul copilăriei, că sunt neascultătoare și obraznică. Ha!

Mi-a venit ideea să scriu acest text după ce m-am uitat la filmulețul lui Ion Cristoiu, un jurnalist pe care l-am urmărit încă din tinerețe și față de care am mare respect și admirație. Nu mi se pare perfect și nici nu sunt de acord cu toate opiniile lui, însă nu este plătit de nici un partid politic, nici măcar indirect. Omul își spune opiniile cu sinceritate, umor și, uneori, ca acum, chiar pasiune.