Acum câteva zile am citit articolul Meditație despre gunoaie al lui Gabriel Liiceanu, publicat pentru prima oară în 1995, iar pe urmă apărut pe Hotnews.
M-a impresionat foarte mult și sunt de acord cu el că se potrivește minunat cu situația de acum, 30 de ani mai târziu.
Autorul vorbește despre gunoaiele pe care vecinii săi le aruncă în stradă, mormane care cresc pe zi ce trece, uneori îngropând florile. Încearcă să analizeze situația, considerând-o un simptom al societății.
„Fiecare găleată de gunoi răsturnată în stradă este certitudinea unei coeziuni absente, a singurătăţii individului aflat faţă în faţă cu o structură a puterii care îl poate zdrobi oricând.”
Atunci, abia ieșiți din comunism, oamenii încă tremurau de teama că noii lor conducători, asemenea fostului dictator, sunt la fel de imprevizibili și de abuzivi.
Ca un copil care face pe el, deseori în urma unui abuz al cărei victimă se crede, întregul București suferea de incontinență, spune autorul. Pe vremea aia, încrederea în autorități fluctua doar sub zero. Acțiunile dictatorului fuseseră imposibil de înțeles și de acceptat de marea majoritate a populației.
Ca să enumăr doar câteva dintre ele:
⎯ deși țara noastră avea o producție agricolă imensă, toată populația suferea de foame. Existau rații de alimente, de pildă la pâine, zahăr și ulei, rafturile alimentarelor erau aproape goale, doar câteva conserve răzlețe mai puteau fi zărite pe alocuri. Explicația era că România trebuia să-și plătească datoriile externe, exportând, desigur, aproape toată mâncarea. Oamenii ar fi trebuit să-și accepte cu mândrie sacrificiul… pentru binele țării.
⎯ cenzura era omnipotentă și omniprezentă. La televizor, în cele doar câteva de ore de program pe zi, oamenii nu vedeau decât propagandă comunistă. Adică elogii aduse președintelui, declarații ale oamenilor obișnuiți despre cât de frumoasă este viața lor, înfierarea extremă a occidentului și a democrației, adularea URSS-ului și a altor societăți comuniste precum China. Ziarele erau o glumă tristă. Erau controlate direct de guvern și conțineau aceeași propagandă, o grămadă de slogane și sforăituri menite să spele creierele oamenilor și să-i convingă cât de minunat o duc.
⎯ reciclarea, economisirea și munca patriotică. Eram copil și, cam o dată pe lună, eram nevoită să car la școală diverse materiale. Cel mai bine îmi aduc aminte de maculatură, adică să iau de acasă un morman de hârtie/carton și să-l predau mașinii de gunoi care venea să-l ridice de la școală. De asemenea, din când în când eram duși de la școală în diverse locuri, precum parcul din vecinătate, și puși să adunăm gunoaie. Asta se chema „muncă patriotică.” Tot în scopul reciclării și a economisirii energiei intră și frigul odios pe care-l sufeream în fiecare iarnă, când caloriferele erau călâi, iar căldura era întreruptă uneori ore întregi.
Pe scurt, autoritățile le cereau oamenilor să se sacrifice cu bucurie pentru patrie și încercau prin propagandă să le inducă acea bucurie.
N-aveai ce să faci. Dacă îndrăzneai să protestezi, puteai să ajungi rapid în închisoare. Neajutorarea tuturor era uriașă, copleșitoare. Uneori era descărcată prin bancuri, alteori prin bârfe șoptite sau poezii dizidente (de pildă ale lui Mircea Dinescu) spuse la concursuri sau spectacole pe scenă pe un ton triumfător.
Neîncrederea în autorități era absolută. Iar, peste cinci ani de la dizolvarea regimului comunist, nici n-avea cum să dispară de tot. Mentalitatea rămăsese în mare neschimbată.
Derulând timpul cu 31 de ani mai târziu, situația gunoaielor pare să nu se fi schimbat prea mult. Oamenii iarăși au tendința de a le arunca în stradă. Neîncrederea în autorități a populației a ajuns la nivelul din 1995, la fel ca și teama oamenilor de a fi în orice moment zdrobiți de încă o decizie a acestora să-i sacrifice.
Incontinența din trecut apare din nou acum, aidoma simptomului unui copil, al cărui tată, plecat o vreme de acasă, se întoarce și începe iarăși să-l bată cu cureaua, spunându-i că e pentru binele lui.
Hai să vedem ce a suportat populația într-un singur an:
⎯ creșterea zdravănă a taxelor și impozitelor de orice fel: pe mașină, pe locuințe, pe orice fel de venituri (asta dacă nu deții o corporație; în acest caz, au scăzut), TVA-ul, prețurile la combustibili și, prin urmare la toate produsele. Această decizie a conducătorilor noștri a dus la falimentul multor firme mici și mijlocii și, în general la sărăcirea întregii populații. Este un sacrificiu care ni se cere pentru binele țării dintr-un viitor incert și îndepărtat. Cei cu pregătire serioasă în economie sunt în stare să-i înțeleagă măcar un pic sensul; restul, trebuie să tacă și să înghită. Dacă mai pui și faptul că statul (adică tot conducătorii noștri mult iubiți, împreună cu acoliții și angajații lor) nu are nici cea mai mică intenție să-și reducă cheltuielile, atunci îți mai pierzi și orice speranță că vreodată în viața ta o s-o duci nu neapărat mai bine, ci măcar ca pe vremea când nu-ți venea să arunci gunoaie în stradă.
⎯ reciclarea obligatorie. Dacă pe vremea răposatului, reciclarea era oarecum opțională și intermitentă, acum a devenit absolut obligatorie. Regulile sunt multe și complicate. Amenzile sunt mari dacă nu le respecți. Intruzivitatea statului în viața ta, mai săracă și mai amărâtă decât cu un an în urmă, a atins încă un prag ce provoacă o neajutorare copleșitoare. Acum ești nevoit să-ți petreci ore din timpul tău liber și prețios spălând gunoaie și bătându-ți capul unde să le arunci. Mai mult, primarii anunță mândri de ei că vor să desființeze și ghenele din blocuri, adică vei fi obligat, în clima extremă din București, să cari saci peste saci pe 40 sau -20 de grade, până cine știe unde te obligă să-i arunci.
⎯ frigul din case și lipsa apei calde pe parcursul celor trei luni de iarnă 2025/26. Este adevărat că doar 15-20% dintre bucureșteni au suportat acest supliciu. Adică vreo trei-patru sute de mii. Dar este o traumă îngrozitoare, căci nevoile primare umane sunt ignorate, iar trauma impusă cu forța fără nici o speranță de a se ameliora. Este o tortură de necontestat, pe care autoritățile bucureștene și guvernul (căci el este responsabil de centralele termice) ne-o aplică de șase-șapte ani, și care devine an de an din ce în ce mai intensă. Nu ajută nici faptul că, dacă mergi pe jos două sute de metri, o să vezi șapte sau opt de șantiere ale primăriei care, vizibil, investește banii din buget în pavele, borduri, fântâni arteziene, tramvaie noi și târguri asurzitoare. Ni se zice că, pentru repararea sistemului de termoficare (ce până și eu care nu mă pricep îmi dau seama că de fapt ar consta în construirea unor noi centrale, nu doar repararea țevilor) nu sunt bani, țara e în austeritate și, pur și simplu, taci și înghite, nu mă mai bate la cap.
Ce au toate acestea în comun? Cererea imperativă și absolut obligatorie ca doar populația să se sacrifice.
Ce contează care autoritate îi cere cetățeanului de rând să se sacrifice? Adică, de pildă, cu ce mă încălzește pe mine că e Ciucu sau Bolojan care mă obligă să stau în frig și jegoasă și nu Ceaușescu? Consecința este fix aceeași, eu sunt traumatizată toată iarna și obligată să mă sacrific.
Ce contează ce autoritate îți cere acel sacrificiu? Ca experiență subiectivă cotidiană, suferința pe care o rabzi e fix la fel.
Poate că te consolează gândul că-i poți înjura pe politicieni pe Facebook sau prin tot felul de petiții și scrisori, ori că trăiești într-o democrație, însă, repet, experiența punctuală trăită ca efect al intruzivității permanente a autorităților în viața ta de acasă, locul în care ar trebui să te simți bine și în siguranță, este fix la fel ca acum treizeci și ceva de ani.
Nu mă înțelegeți greșit. Eu nu susțin comunismul, nu am nostalgii legate de acest sistem tiranic și oprimant prin definiție, eu spun doar că noi, ca țară, am ajuns într-o situație pe care eu, și alții ca mine, o considerăm inacceptabilă. Neîncrederea aproape unanimă în autoritățile statului și neajutorarea pe care o simt oamenii când acestea îi obligă să se sacrifice din ce în ce mai mult au atins cote atât de mari, încât politicieni care seamănă și vorbesc ca fondatorii unei secte auto-distructive sunt investiți afectiv în postura de (potențiali) salvatori. A fost depășită toleranța la abuz a oamenilor, iar un om disperat este deseori în stare de orice.
O prietenă îmi povestea că s-a dus cu mașina să arunce un sac cu textile până la o pubelă rezervată acestora. A condus vreun sfert de oră și a cărat cu greu (ea are 50 de kile), opintindu-se, sacul până la pubelă. După ce a ajuns acolo, a constatat că pubela avea capacul la înălțime, aproape că nu avea cum să ajungă măcar să-l deschidă. S-a ridicat pe vârfuri și, pe când făcea tot felul de acrobații, a icnit speriată, când un megafon de alături a început să zbiere la ea: Domnișoară, nu cumva să lăsați sacul pe jos, să știți că v-am văzut! Dacă faceți asta, o să luați o amendă de 1000 de lei! Deja am trimis poliția locală.
Ce vreau să spun cu asta este că autoritățile par că se transformă din ce în ce mai mult în torționari. Iar presa și platformele sociale dau pe afară de propagandă. Pe toate căile primesc mesaje care încearcă să mă convingă că sacrificiile care mi se cer sunt pentru binele meu, că intruzivitatea autorităților în propriu-mi cămin este benefică, pentru că mă protejează de tot felul de rele (precum mizerie, sărăcie, boli) și că, dacă nu ar fi intruzive, eu mi-aș face singură rău. Paradoxal, de pildă, mi se spune că eu trebuie să dau de două ori mai mulți bani statului față de anul trecut, pentru că altfel, o să fiu mai săracă. Pe mine lucrurile astea mă fac să simt că trăiesc într-o lume orwelliană. Pe alții îi dezbină. Lumea e polarizată, căci fiecare dintre noi se agață de ultima mlădiță de speranță care-i reprezintă cel mai bine personalitatea, fiindcă totul și-a pierdut orice urmă de logică.
Eu îi înțeleg și pe unii și pe alții. Cu toții au reacții firești la o asemenea agresiune a unei entități incompetente și nerușinate cu chip pseudo-protector.
Însă cum mă simt eu?
Aș spune că mă simt, în relație cu toate autoritățile statului, ca un gunoi. Aceasta este și completarea pe care mă încumet să o aduc articolului lui Gabriel Liiceanu. Oamenii aruncă gunoaie pe stradă pentru că se simt tratați ca niște gunoaie. Însăși preocuparea exagerată a autorităților pentru gunoaie sugerează că am dreptate. Ca și cum, niște oameni, poate chiar „cercetători științifici” cum e foarte la modă acum să se susțină în mesajele propagandistice, stau și-și bat capetele noaptea, încercând să găsească metode cât mai ingenioase de a chinui populația. Iar pe urmă să le motiveze printr-un scop nobil. Gen „Ce să le spun ăstora, așa încât să-i fac să se sacrifice pentru mine și ai mei?” Dacă nu-i de ajuns, atunci urmează pedeapsa și teroarea; dezumanizarea.
Altădată mă simțeam tratată ca un animal. Mă simt tratată ca un gunoi, pentru că de animale măcar ai grijă un pic: le oferi căldură și le schimbi paiele. Nici măcar asta nu catadicsesc să facă acum. Nici prin cap nu le trece. N-au nici o urmă de vinovăție sau de intenție să repare ceva. Nu-s capabili decât să se certe între ei ca chiorii, permițând în acest chip apariția unor lideri care chiar ne pot transporta în urmă cu 50 de ani, în dictatură, sub patronajul rușilor.
Acum câteva zile, pe când mă plimbam pe bulevard, am văzut un gard viu, format din tufișuri cu frunzele mâncate de omizi și aproape uscate. Și m-am gândit: oamenii pe care i-am votat, iar acum sunt la putere, au avut o evoluție în revers: din fluturi s-au transformat în omizi; mă usucă financiar și mă înghit afectiv.
