Umor

Vedeți voi, la mine în bloc – adică nu doar pe stradă – s-au perindat unul după altul șantiere de câte minimum șase luni, care au început imediat după pandemie (și după ce parcarea subterană a fost gata). Nu au fost pauze decât vreo două săptămâni de Sărbători și una de Paște. Unul după altul, vecinii mei își renovează asurzitor apartamentele. Câțiva au cumpărat sau închiriat câte unul și, ca orice român sadea, au ras orice moleculă a fostului proprietar sau chiriaș din spațiul locativ. Am observat că este o mândrie națională să distrugi toate urmele până la nivel de atom ale celui care a îndrăznit să populeze spațiul care-ți revine ție acum. Aș adăuga că, cel mai probabil, fantasma acestui român sadea este că orice om cu care nu are legături de familie este dușman de moarte infectat și molipsitor.

Macaraleee râd în soare argintii
Macarale în zori de zi.
(…)
O macara încetinel
Mi-a adus un bilețel
Îl prind iute și-l citesc
“Spor la lucru
Și te iubesc”.

O parte din versurile șlagărului vestit în anii comuniști, mi se potrivesc de minune.
Șantierele mă iubesc atât de tare, încât mă urmăresc pe oriunde m-aș duce și orice aș face. M-aș mira să fiu singura.
Desigur, *Spor la lucru* este o urare plină de o ironie hidoasă, căci munca mea constă în dialoguri cu clienții (de obicei acoperite de bormașini, flexuri, picamere etc) sau încercări frustrante și inutile de a scrie, a citi sau a gândi ceva.