Stau pe plajă, sub soare, cât mai pot până când o să curgă apele pe mine și o să mă mut sub umbrelă. Canicula mă toropește, însă, încăpățânată, încerc să citesc.
O femeie stă nemișcată în picioare la vreo zece metri de mine, zici că e statuie. La un moment dat râde și bate din palme, iar eu văd un copilaș foarte mic, bebeluș de-a dreptul, cum ridică un picior și îl pune la câțiva centimetri în fața lui. Mămica bate din palme și-l încurajează:
― Vino la mine! strigă ea, iar copilașul se lansează într-o cursă contra cronometru până în brațele mamei lui, care-l ridică în aer și râde, apoi îl lipește de corpul ei.
Amândoi pleacă spre mare.
Un cuplu și doi copii merg pe plajă și, încărcați cu patru colace, cinci genți de plajă și vreo două pungi de plastic, caută cu disperare o umbrelă liberă. Cel mai mic dintre copii, o fetiță, are probabil vreo trei ani. Rămâne în urmă ca să studieze ceva de pe jos, din nisip. Mama ei se răsucește spre ea și zbiară:
― Ți-am zis să nu mai pleci de lângă mine! Vino odată că m-am săturat! Dacă te pierzi și te fură cineva?! Și nu mai sta cu mâinile-n nisip, că te murdărești!
Desigur, fetița începe să urle cât o țin bojocii. Maică-sa aruncă o privire în jur. Mă întreb dacă se simte vinovată sau verifică cine stă cu ochii pe ea și ar putea s-o vadă dacâ îi trage o palmă fetiței.
La o umbrelă de alături, două adolescente șușotesc, cu privirea ațintită asupra salvamarului. Mă întreb ce-or plănui.
Mă duc spre apă. Îmi place foarte mult să înot și am mare baftă că nu sunt valuri. Azi marea e ca un lac. Mi se rupe de șocul termic și mă arunc în apă cu capul înainte. Înot puțin și apoi îmi dau seama că apa e încă mică, îmi ajunge doar până deasupra burții. Merg prin apă și, fiindcă e încă devreme, pot să văd foarte clar nisipul de pe fundul mării. Zăresc un crab. Mă scufund, însă crabul se ascunde repede în nisip. De mulți ani n-am mai văzut crabi la mare. În copilărie erau foarte mulți și îmi amintesc de o scenă cu taică-miu care îmi spunea cât de interesant este faptul că merg cu spatele și ce-aș putea să fac ca nu cumva să calc pe ei.
Până la urmă înot relaxată încercând să ajung în larg. Trec pe lângă un bărbat distins, căci i se vede doar capul, cu o barbă grizonată și îngrijită, care vorbește cu fiul său:
― Uite, așa arunci mingea, ha ha ha ha. Poți să și ridici un picior, ha ha ha ha. Sau o mână mai bine ha ha ha ha. O să te învăț eu ce să faci ha ha ha ha.
Băiatul tace și încearcă să înoate, însă tatăl lui îl cheamă înapoi. Taică-su continuă să vorbească și să râdă singur, dar eu îmi bag capul în apă nu doar ca să nu mai aud ce spune, ci și ca să ajung mai repede unde e apa mai adâncă.
După o vreme mă opresc în plută. Doar eu și marea, pentru mine nu există o relaxare mai completă. Tânjesc la senzația asta tot anul, mai bine zis la mișcările de înot care mă fac conștientă de mușchii pe care îi pun în acțiune, care alternează cu relaxarea absolută din plută.
Până la urmă înot spre mal. Tatăl de mai sus declară:
― Te rabatezi așa, ha ha ha ha, zice și se scălâmbăie nițeluș. Habar n-am despre ce vorbește, însă băiatul îmi adresează o privire imploratoare.
Ies din apă și, în drum spre umbrela mea, aud un tânăr cum îi șoptește iubitei lui:
― David Popovici trebuie să se ducă la biserică înainte de semifinale.
Mă uit la cărțile de pe șezlonguri. Una e Mister Q de Zara Cox, însă bărbatul (norocos, aș zice eu, căci cartea e erotică) de lângă femeia care o citește, vorbește la telefon în germană. O femeie de sub o altă umbrelă ține în mână Disaster de Terry McDonald. Nici ea nu e româncă. Până la urmă văd pe un șezlong o carte cu titlul în română: Nervul vag de dr. Yann Rougier.
Mai târziu mă plimb pe malul mării și îl văd pe băiatul care mai devreme era în apă cu taică-su, cum construiește împreună cu un băiat mai mic decât el un castel de nisip. Îl aud cum îi zice băiețelului:
― Știi, trebuie să-i faci baza mai mare, că altfel se prăbușește. Pe urmă, ca să ai apă, faci în jurul lui un canal. Pe vremuri canalul îi apăra și de atacuri pe cei din castel…
Îmi zic în sinea mea Uneori ai nevoie de un tată cam tâmpit ca să devii tu inteligent.
După-amiază toată lumea e amorțită pe plajă. Majoritatea dorm, foarte puțini mai au ochii deschiși. Băiatul de mai sus stă întins pe un șezlong sub o umbrelă de lângă mine și citește Stormbreaker de Anthony Horowitz.
Adolescentele au adormit cu telefoanele în mână. Copiii dorm și ei sau sunt în cameră. Părinții nu mai au energie să țipe instrucțiuni la odraslele lor. Aerul e încins, dar suflă o briză mângâietoare. Moțăi și eu, molipsindu-mă de la ceilalți.
Un telefon sună ca o sirenă de ambulanță. Un bărbat îl duce la ureche, sub privirile acre ale nevesti-si și ale altor câtorva oameni din jur, care, fără îndoială, și-ar dori să-i preschimbe berea de pe măsuță în limonadă fără zahăr sau lapte stricat.
Omul își încheie convorbirea telefonică, iar toată plaja adoarme la loc. Nu se aud decât micile valuri care se sparg alene și apoi invadează fără nici o tragere de inimă nisipul. Un pescăruș se plimbă țanțoș de la umbrelă la umbrelă, probabil în căutarea unor resturi de mâncare. N-aș zice că are prea mult succes.
Pleoapele mi se închid. Sunt pe punctul să ațipesc și încerc să-mi aduc aminte dacă m-am mutat la umbră când:
Bu, bu, bu, bu, bubuială, muzica la blană
Femei la țigară, alta în altă țară.
răsună cu volumul la maximum dintr-un telefon pus pe boxe. Pescărușul își ia zborul. Cei din jurul meu sar doi metri în aer, iar bărbatul care vorbise la telefon mai devreme cade de pe șezlong. Mai mulți icnesc, însă toate sunetele sunt înghițite de maneaua pe care cinci bărbați cu mâinile pe sus și mișcări sacadate din abdomen dansează cu pasiune. Se uită la noi pătrunși de minunata piesă muzicală și foarte agresivi – sau cel puțin așa mi se pare mie, – iar unul dintre ei își înfoaie bicepsul și rage:
― Sunt mai tare ca Becali!
Maneaua se oprește, iar unul dintre dansatori umblă la telefon, pe când altul se scarpină la coaie. Brusc încep să ragă aidoma unor țapi care-au înghițit lame de ras, în cor cu cântecul care răsună asurzitor din boxe:
― Așa-i românu’ când să-nveselește/ Ca și stejaru’ care-nmugurește!
