Un lucru pe care l-am auzit la școala de psihoterapie pe care am absolvit-o și care, pe vremea aia, mi-a sunat ca un banc excelent, a fost că, uneori, clienții cu personalitate narcisică te plictisesc de moarte. Poate că povestesc o mulțime de detalii care, aparent, nu te interesează (de fapt orice spune clientul este important în psihanaliză) sau poate au o voce monotonă soporifică, ori chiar pur și simplu tac. Toate acestea sunt exprimarea unei lumi interioare pustii, populate poate doar de o singură fantasmă și, de fapt, lipsită de personaje semnificative.
Dacă nu v-ați prins până acum, oamenii își repetă comportamentele. Simt același lucru în situații similare și acționează de obicei instinctiv și la fel. Când e vorba despre relații, noi cu toții încercăm să le impunem celor din jur anumite roluri care se mulează pe scenariile din lumea noastră interioară.
Milena își schimbă des slujba și, de fiecare dată, cunoaște la locul de muncă o colegă pe care inițial o idealizează. Apoi, deranjată de atenția pe care colega o acordă altcuiva, aceasta se preschimbă în inamicul ei principal și începe s-o bârfească sau, în general, concedierea ei devine scopul său principal. Dacă demersul nu are success, atunci Milena își caută altă slujbă și pleacă.
De fiecare data vine la terapie cu aceeași poveste. Mai întâi e entuziasmată de slujbă și de colega cu pricina, care nu lipsește niciodată din relatările ei. O descrie mereu la fel, ca pe o femeie de treabă, cu simțul umorului, afectuoasă, loială și suportivă.
Apoi, încetul cu încetul, personalitatea colegei cu pricina se schimbă. Mai întâi simțul umorului se preschimbă în ironie răutăcioasă, apoi întrebările devin încercări intruzive de a o descoase, până când, într-o zi, îmi spune că a considerat și un „Ce mai faci?” ca pe o critică nedreaptă și inadmisibilă.
Pe urmă colega se preschimbă în Sandra, apoi în Corina, Ioana, iar eu, la un moment dat nici nu mai știu cum o cheamă. Mereu e la fel. Încerc tot felul de interpretări. Rivalitate cu sora, mama care dezamăgește, importanța exclusivă pe care și-ar dori s-o aibă în ochii colegei sale, suferința că nu există oameni perfecți, chiar și dependența de acest scenariu tip idealizare – dezamăgire – abandon. N-am nici cel mai mic succes. Milena își găsește altă slujbă, unde a opta oară o ia de la capăt.
Iar atunci, într-o bună zi, Milena pe canapea vorbește despre a opta colegă, descriind-o similar, cu multe detalii și în aceleași situații când simte aceleași lucruri, iar eu… Zzzzz… zzz….
Trag la aghioase ca un nou-născut, fericită, în fotoliu.
⎯ Hă! fac eu, când o exclamație a Milenei mă trezește brusc.
Buimacă, mă uit la ea și văd că e furioasă. Am senzația că scoate fum pe toate orificiile, ca în desene animate.
Desigur, s-ar zice că sunt cea mai proastă terapeută din lume și că, după ce am ținut-o în chefuri toată noaptea, acum îmi vindec mahmureala pe pielea Milenei. Totuși lucrurile sunt departe de a fi așa.
Vedeți voi, de multă vreme Milena îmi transmite mereu același mesaj. Încearcă să construiască o relație cu o colegă, iar pe urmă devine o victimă deoarece colega cu pricina nu o lasă să-i umple complet mintea și sufletul. Mai precis nu se gândește doar la ea tot timpul, nu-i pune nevoile și dorințele pe primul plan și, în general, nu Milena este unica ei preocupare. E o realitate care, pentru Milena, este insuportabilă. Pentru că se simte copleșită, ea își descarcă la mine, pe canapea, tot năduful și n-o interesează de fapt ce spun. Nu vede cum ar putea să-și ducă viața într-o lume populată de oameni pentru care ea nu înseamnă totul.
Deci, cuvintele mele nu pot ajunge până la ea. Înțelege rațional ce spun, doar că afectiv nu. Îmi cere să fiu recipientul care să-i conțină furia și indignarea care o copleșesc. Încearcă să-mi transmită în acest chip ce simte și, la fel cum în celelalte relații ale ei cu femeile, pretinde să fie unica preocupare a lor, același lucru îl vrea și de la mine.
În același timp îmi cere disperată și o soluție. Fie să-i preiau sau să-i potolesc ca prin farmec această suferință, fie chiar să-i ofer o rezolvare a problemei ce-i apare periodic în viață și practic i-o resetează.
Iar atunci, eu adorm. Ăsta e mesajul meu pentru ea. Mă plictisești. Urât, nu? Dar foarte adevărat. Fiindcă, dacă te plictisești, faci ceva. Diferit de ce ai făcut până acum, de ai ajuns să fii plictisit. Adică ceva nou. Ca client, îți dai seama că ai un anumit efect asupra celor din jur. Că ai și tu o contribuție în problemele dintr-o relație și, mai ales, în viața ta, nu ești niciodată o victimă pură. Poți să faci ceva. Nu să-i schimbi pe alții, ci să schimbi ceva la tine.
Dacă Milena izbutește să recunoască față de ea însăși că a indus în mine plictiseală, este posibil ca și ea, la rândul ei, să se plictisească de acest ciclu ce se repetă de atâta vreme în viața ei. Sigur că în cabinet ar urma discuții aprinse, acuzații și poate chiar amenințări cu abandonul terapiei, căci eu, la fel ca șirul ei de colege, am adormit și am părăsit-o, întrucât mi-a dispărut din minte. Adică, fără nici o urmă de îndoială, Milena încearcă să repete ciclul idealizare – dezamăgire – abandon și cu mine. Faptul că eu adorm este doar întâmplător modul în care o dezamăgesc, ceva ce se potrivește în relație cu mine.
Episoadele de genul ăsta sunt foarte importante într-o psihoterapie psihanalitică. Dacă Milena și cu mine reușim să trecem peste acest hop, adică să „ne împăcăm,” atunci este foarte posibil ca o părticică din Milena să se schimbe. Fie că-și dă seama de faptul că nu-i neapărat nevoie să fie singura preocupare a cuiva, fie că se plictisește de cercul vicios în care intră, sau pur și simplu, pentru prima oară în viața ei reușește să rămână într-o relație cu cineva care a dezamăgit-o, Milena – să sperăm – va avea o altă perspectivă asupra relațiilor.
