a 7-a din seria DI Nick Dixon
Cap sau pajură este titlul cărții. Pare jucăuș și inofensiv, însă de fapt în carte este un joc pervers și sadic al unui criminal în serie.
Am citit toate cele șase cărți precedente și, după părerea mea, autorul a evoluat mult în stilul său literar. Romanele lui devin din ce în ce mai complexe și au căpătat mai multe linii narative.
Nick Dixon, peronajul principal din serie, este detectiv inspector în poliția din Somerset și se ocupă în mod special de crime, fiindcă altfel… n-ar fi existat romanele cu el.
De data asta au loc două crime. Cadavrele au un mic disc decupat din craniu cu un minuscul fierăstrău circular folosit în chirurgie, iar vena lor jugulară este secționată cu un stilet. Dacă nu știți ce e ăla, vă spun eu: e un mic bisturiu folosit în medicină, inclusiv în cea veterinară.
Crimele seamănă foarte bine cu altele aproape identice, petrecute cu vreo 30 de ani în urmă, în Manchester. Printre suspecții de atunci se numărau și doi frați Carter, pe vremea aia interlopi de renume în orașul cu pricina. Cei doi frați dispar, iar crimele încetează până când Dixon găsește primul cadavru, cum spuneam, cu vreo 30 de ani mai târziu.
Problema mea cu romanul nu are legătură cu intriga, personajele, deznodământul sau indiciile. Toate acestea sunt minunat construite, iar cartea e palpitantă, bine închegată și, foarte important pentru mine, surprinzătoare la sfârșit. Aici aș adăuga că astă iarnă am citit vreo două cărți cu detectivi unde criminalul nu era numit și nici măcar sugerat. Asta a fost o surpriză extrem de neplăcută pentru mine, fiindcă, deși ambele aveau recenzii nemaipomenit de bune, pe mine m-au frustrat teribil.
Ce nu-mi place mie este tema din fundal, adică lumea interlopă din Manchester. Și faptul că, până pe la jumătatea ei, unele scene par de umplutură și cam prea lente. Nu mă înțelegeți greșit, romanul mi-a plăcut mult, însă nu m-a entuziasmat. Imaginația autorului este bogată, însă lumea interlopă, așa cum e ea mustind de violență, de droguri, prostituție și de tot ce are omenirea mai oribil, nu reprezintă pentru mine un refugiu prea fericit, oaza pe care o caut când vreau să citesc un roman. Lumea în care trăim acum e prea deprimantă, plină de frustrare și nedreptate, încât să mai am de-a face cu așa ceva când încerc să mă relaxez.
Stereotipul unui whodunnit sau al unui police procedural (le consider intraductibile în limba română) este că există una sau mai multe crime, un număr mai mare sau mai mic de suspecți, iar, până la urmă, criminalul este prins și se face dreptate. Unul dintre exemplele unde clișeele nu numai că îmi plac, dar mi le și doresc și n-ar trebui să lipsească.
Nici în Heads or Tails nu lipsesc și mi s-au părut ireproșabile. Ce cred că mi-a lipsit aici și am găsit în primele șase romane din serie este umorul. Nici măcar Monty, cățelul lui Dixon, nu face nimic haios.
Concluzie: Un roman bine închegat, palpitant și cu personaje interesante. Mi-a plăcut mult, însă mi-aș fi dorit să aibă mai mult umor, așa cum se întâmplă cu primele șase cărți din serie, iar prima jumătate să fie mai dinamică.
