a IV-a din seria Maggie O’Dell
Maggie O’Dell este agent FBI și se ocupă cu conceperea profilului psihologic al criminalilor. Ea analizează modul în care ucigașul își omoară sau torturează victimele și ce urme lasă după el (mesaje, poziția cadavrului, locul crimei, rezultatele expertizei medico-legale etc) și face presupuneri despre datele lui demografice și personalitatea sa.
Proaspăt divorțată, Maggie este în concediu, împreună cu câinele ei, Harvey, și se duce în Connecticut pentru a-și cunoaște fratele, despre care aflase recent că există. Prietena ei, Gwen, care este psihoterapeut, o roagă să investigheze dispariția unei cliente de-a ei, al cărei ultim mesaj trimis fusese tot de acolo.
Între timp, tot în Connecticut, sunt descoperite vreo cincizeci de butoaie îngropate, multe dintre ele pline cu bucăți de oameni. S-ar părea că statul cu pricina s-a ales cu un criminal în serie, care își ia trofee, din victimele sale, diverse organe sau părți ale corpului.
Iar Maggie se trezește că trebuie să muncească și în vacanță. Poliția locală acceptă ajutorul ei, iar ea, împreună cu șeriful, Luc, un fost polițist care acum are Alzheimer și medicii patologi autohtoni, investighează oripilați cazul. Oripilați pentru că rareori am dat peste o carte cu scene atât de scabroase. Pe lângă police procedural, aș spune că este și de groază. Mi se pare o lecție de neuitat în ce coșmaruri, inacceptabile pentru o persoană obișnuită, poate să fucnționeze mintea unui psihotic cu ideație paranoidă. Sau de grandoare? Nu mi-e clar.
În roman sunt multe scene imposibil de imaginat. Organe puse în borcane în conservant, mutilări, membre amputate sau parțial hăcuite, capete sau ochi desprinși de corp, organe fierte și ciopârțite, pe lângă care unicul schelet găsit într-un butoi pare o adiere de primăvară. Atmosfera de groază și pericolul domină aproape toate paginile cărții.
Mi-a plăcut faptul că toate capitolele sunt scurte, iar stilul autoarei este succint și deloc repetitiv. Personajele sunt construite minunat, iar unele capitole sunt scrise din alte perspective, nu doar a lui Maggie. Cel mai mult m-au impresionat gândurile lui Luc, care, de pildă, își impune singur să nu mai gătească nici măcar felurile de mâncare ce-i plac cel mai mult, ca nu cumva să uite aragazul aprins și să-și dea singur foc la casă. Foarte mult mi-a mai plăcut și sinceritatea – și față de el însuși și față de Maggie – a șerifului, care recunoaște că singurul lui motiv pentru care vrea să-l prindă pe criminal este să poată ieși liniștit la pensie și să-și trăiască bătrânețea în comunitatea care îi place mult și care l-ar respinge dacă nu reușește să-l prindă.
Unicul cusur al romanului mi s-a părut faptul că n-ai cum să te prinzi cine e criminalul până când nu obții, deodată cu Maggie și poliția, o ultimă informație foarte importantă.
Concluzie: Mi-a plăcut At the Stroke of Madness și v-o recomand. Este și un roman de groază, nu doar un police procedural. E bine scris, iar personajele sunt interesante și, în opinia mea, autoarea are talentul de a se identifica minunat cu ele. Deși romanul, la prima vedere, pare un picuț superficial, de fapt, prin acest talent al ei, Alex Kava m-a atras în lumea construită de imaginația sa, dându-mi impresia că este populată de oameni obișnuiți, pe care i-aș putea întâlni oricând și pe care mi-ar plăcea să-i cunosc.
