Este un thriller police procedural sud-coreean. Are 16 episoade care formează un mini-serial. Adică este foarte, foarte lung, căci fiecare episod are 70 de minute.
Mi s-a părut nemaipomenit de bun. Cei doi actori din rolurile principale, Shin Ha-kyun și Yeo Jin-goo, au o chimie excepțională și joacă extraordinar de bine. Ha-kyun a primit câteva premii pentru acest rol, adică de polițist (Dong-sik) care, împreună cu partenerul său (Joo-won) tânăr, dar talentat, anchetează mai multe crime.
În ultimii 20 de ani fuseseră găsite mai multe cadavre cu degetele de la mâini amputate și uneori puse în șir ordonat într-un loc public. Evident, criminalul în serie nu fusese identificat, așa încât Dong-sik și Joo-won primesc misiunea să descopere cine e și să-l aresteze.
De fapt lucrurile sunt foarte complicate. Joo-won este fiul unui comisar-șef din poliție, care candidează la funcția de șef suprem al poliției. Iar sora lui Dong-sik se presupune că a fost ucisă de același criminal în serie, cu 20 de ani în urmă, pe când mergea noaptea pe câmp. Cadavrul ei nu fusese găsit, iar Dong-sik fusese suspect în ancheta cazului surorii lui. El caută cu perseverență și înverșunare cadavrul surorii sale și pe cel care a omorât-o.
Mie îmi place foarte mult să aflu lucruri despre cultura oamenilor din filme sau când călătoresc. Din Beyond Evil am aflat, de pildă, că unul dintre obiceiurile sud-coreenilor este să mănânce împreună într-un restaurant după ce își termină ziua de muncă. Întreaga echipă de polițiști, cu șef cu tot, se duce în fiecare zi la masă, după serviciu, în același loc: un mic restaurant, unde bucătăreasa este, și ea, sora unei presupuse victime a criminalului în serie.
Joo-won are o problemă. El se duce împreună cu colegii săi la masă, dar nu poate să mănânce nimic, căci suferă de germofobie. Pur și simplu stă și se uită la ei cum mănâncă din cele câteva zeci de boluri de pe masă. Cred că niciodată nu voi înceta să mă minunez cât de frumos ilustrează aceste multe boluri din care toți mesenii mănâncă cum se nimerește, sentimentul de apartenență la comunitate și alianța profundă care se creează între ei.
Mi-a plăcut mult cum decurge investigația. În prima parte, adică vreo opt sau zece episoade, este căutat criminalul în serie. Toți se întreabă cum de, vreme de 20 de ani, acesta a scăpat și cum de n-a lăsat indicii legate de identitatea lui la locul crimei. În plus, doar se presupune că unele cadavre – ca al surorii lui Dong-sik – au fost ascunse de către criminal, căci persoanele cu pricina pur și simplu doar au dispărut. Faptul că Dong-sik a fost suspect pe atunci n-a fost uitat de comunitatea, unde el n-are un statut prea bun, deși îi ajută pe cei care au nevoie cât de mult poate. El chiar este unul dintre suspecții principali chiar și pentru partenerul său, Joo-won.
La sfârșitul fiecărui episod ni se arată câte o „bombă,” adică aparent câte un indiciu important, însă multe dintre ele ne duc cu zăhărelul, căci, până la urmă, adevărul este complet neașteptat.
Joo-won, transferat la îndeputul primului episod în secția de poliție a orășelului, este la început un intrus, iar oamenii nu știu cât de multă încredere pot avea în el, având în vedere că este fiul unui mare șef din poliție. Însă firul ce leagă serialul este tocmai alianța între membrii acelei comunități mici, de provincie, în fața pericolului. Până la urmă, Joo-won este acceptat în comunitate, iar el, la rândul său, devine prieten bun cu polițiștii din orășel și cu unii dintre localnici. Cu Dong-sik, care teoretic, din cauza diferenței mare de vârstă și experiență, ar fi trebuit să-i fie mentor, Joo-won trăiește un bromance în toată regula. De fapt scenele cu cei doi sunt fascinante. Deseori filmate cu chipurile lor în prim plan, sunt foarte intense afectiv și foarte expresive. Mi-au plăcut enorm.
Mini-serialul poate fi considerat în două părți: prima, până când e prins criminalul în serie, și a doua, în care, încetul cu încetul, se dezvăluie ce s-a întâmplat cu sora lui Dong-sik. Prima parte mi s-a părut senzațională, pe când a doua, după părerea mea, a fost prea lungă și melodramatică. Deși una dintre scenele finale m-a impresionat prin faptul că unul dintre vinovați pare chiar opusul unui psihopat, totuși cred că a doua parte a fost prea lungă și un pic cam prea trasă de păr.
Am văzut mult masochism în acest mini-serial. Există o mulțime de sacrificii și de cereri de a fi pedepsiți din partea unora, în special a polițiștilor. Asta pe lângă sadismul previzibil al criminalilor. Dacă lucrurile stau așa în societatea sud-coreeană, pentru mine înseamnă că ei sunt mult mai măcinați de vinovăție decât occidentalii. Noi putem trece mult mai ușor cu vederea peste mijloacele care scuză scopul.
Relația lui Joo-won cu tatăl lui este interesantă pentru mine. Amândoi sunt vizibil ambivalenți unul față de celălalt și par mai mult înclinați către ură, nu iubire. Și totuși nici unul dintre cei doi nu poate s-o rupă cu celălalt. Fiul, dintr-o datorie obscură față de un tată care nu l-a susținut, pare-se, afectiv deloc, ci doar a avut pretenții mari de la el, iar tatăl – mi se pare mie – din speranța că, până la urmă, fiul său îi va împlini așteptările.
Concluzie: Beyond Evil mi-a plăcut foarte mult. Îl consider aproape de o capodoperă cinematică. Cei doi actori din rolurile principale joacă senzațional, iar intriga este palpitantă și închegată. Poveștile personajelor sunt emoționante, iar sfârșitul nu dezamăgește. Singura critică pe care i-o aduc este că ar fi putut fi mai scurt cu vreo 3-4 episoade.
