Oamenii vin la terapie psihanalitică pentru a se schimba. Iar schimbarea trebuie să aibă loc pe interior. Sună simplu: îți dai seama că îți faci rău într-un anumit fel (de pildă nu poți să duci o relație), pe urmă încerci să ajungi la sursa scenariului care te obligă, fără să-ți dai seama, să te ataci singur. Schimbarea vine din modificarea scenariului interior.
Deseori totul iese la suprafață în relația dintre terapeut și client. Din câte știu, psihanaliza este singura formă de terapie care analizează ce se petrece în relația din cabinet. Scenariul intern dăunător este demontat pentru că clientul are parte de o altă reacție a terapeutului decât cea cu care este obișnuit și poate vorbi despre asta.
O să vă dau un exemplu din literatura psihanalitică. Herbert Rosenfeld, un mare psihanalist, a plecat într-o vacanță de două sau trei săptămâni. Când s-a întors, unul dintre pacienții săi, un bărbat, i-a spus că, în lipsa lui, a fost la prelegerea unei psiholoage care l-a impresionat profund. Pe urmă și-a cumpărat cărțile scrise de ea și, a susținut pacientul, acestea l-au vindecat de orice problemă.
Psihanalistul, pe când pacientul său vorbea, a simțit cum urcă în el o furie gigantică. A văzut negru în fața ochilor și l-a luat gura pe dinainte când i-a spus: Și atunci de ce mai vii la mine? N-am nimic împotrivă să te cari.
În acea ședință au început să se certe. Rosenfeld s-a simțit inutil în postura sa de analist. Ca și cum tot ce se întâmplase până atunci între el și acel bărbat încetase să existe. Sau, cu alte cuvinte, relația dintre ei a fost distrusă. Bineînțeles, analistul, în acel moment, și-a pierdut uzul rațiunii și a fost copleșit (probabil) de ură. Pacientul a fost surprins de reacția intensă afectiv a analistului său. În acea zi s-au despărțit foarte supărați unul pe celălalt.
Doar că, ajungând amândoi la casele lor, au reflectat la ce s-a petrecut de fapt între ei. Pacientul de fapt se simțise abandonat și, neputând să-i tolereze lipsa, încercase să-l înlocuiască pe Rosenfeld cu altcineva. Iar analistul, rănit insuportabil de omul pe care-l cunoștea de mulți ani, s-a înfuriat și a vrut să scape cu totul de el.
Pacientul își pusese în act angoasa de abandon, un concept atât de la modă în prezent. Iar Rosenfeld, în loc să se simtă vinovat și să încerce să-l împace pe pacientul său, aidoma unei mame care-și părăsește temporar copilul, practic l-a tratat ca pe un adult înfuriindu-se pe el.
O altă perspectivă este că pacientul a găsit în el forța de a se revolta împotriva autorității întruchipate de analistul său. Și momentul a fost important, iar el a fost oferit de plecarea în vacanță a lui Rosenfeld.
Acesta este un scenariu cu care mă întâlnesc foarte des în cabinet. Ca și cum în oameni ar rămâne urme din copilașul neajutorat, care cerșește atenția exclusivă a mamei sale. Iar urmele astea formează un anumit tip de scenariu care face rău de obicei fără să ne dăm seama.
Am ajuns să cred că meritul cel mai mare în schimbarea cuiva dintr-o terapie este partea de artist rebel a clientului. Ca și cum un mic Banksy creează imagini, sculpturi și alte simboluri ale revoltei – tot interne – ce își fac apariția în vorbele și sentimentele clientului. Sună cel puțin ciudat să te gândești că furia sau ura cuiva exprimate prin cuvinte răutăcioase sau jignitoare reprezintă de fapt opere de artă, însă, cel puțin pentru mine asta sunt. Întotdeauna semnalizează un moment de o importanță capitală într-o terapie și mereu se întâmplă o schimbare importantă după ce – sau când – se rezolvă conflictul.
Societatea ne vrea masochiști. Pentru toată lumea, nu mai zic de lideri, este minunat să existe cât mai mulți oameni dispuși să se sacrifice cu plăcere pentru binele altora. Te scutește de muncă, de eforturi, de schimbare. De mici suntem încurajați să fim „cuminți” și supuși necondiționat în fața autorității. Suntem pedepsiți dacă n-o facem concret și deseori suntem pedepsiți dacă gândim altfel decât norma.
Din fericire, aproape fără excepție, în noi rămâne, chiar și foarte adânc îngropat, un artist rebel. Aidoma lui Banksy, acesta semnalizează când ceva nu este în regulă, de pildă când răul pe care ni-l facem sau pe care ne simțim nevoiți să-l înghițim este prea mare. Iar pentru un psihic sănătos, artistul rebel este indispensabil. Dacă lipsește, suntem pierduți.
Și la nivelul societății, în opinia mea, lucrurile stau la fel.
Artiștii rebeli și opoziția sunt indispensabili. Au rolul de a semnaliza lipsurile și nedreptățile într-o societate. Fără ei, n-ar exista nici o schimbare. Iar, oricât de mult ne-ar plăcea ca lucrurile să rămână la fel, așa ceva este imposibil. Doar că, fără artistul rebel din noi, schimbarea s-ar petrece doar în sensul dorit de cei care ne vor masochiști.
Am o teorie. Mi-am format-o pe parcursul pandemiei și văzând ce s-a întâmplat după aceea. Polarizarea societății și-a avut rădăcinile în acea perioadă, iar pe urmă s-au accentuat diferențele ce par din ce în ce mai radicale și mai greu de împăcat.
Autoritățile au impus populației să-și sacrifice libertatea, inclusiv în gândire și opinii (prin cenzură universală, aș zice) în numele unui scop nobil. Artistul rebel a lipsit cu desăvârșire pentru că a fost căsăpit din fașă. Doar că asta s-a întâmplat la nivel superficial, adică în presă și media, nu și în oameni. În mințile și interiorul lor, artistul rebel nu poate fi ucis de nimeni niciodată. Iar pe urmă a ieșit imbatabil la lumină. Extremele sunt creațiile lui. În jurul unui pol pentru că oamenii și-au pierdut orice urmă de încredere în autorități, pe care nimic nu le împiedică să ne interzică orice și oricând în numele unor scopuri nobile. Iar jurul celuilalt pol a apărut o nevoie uriașă de a păstra status quo-ul, în speranța că, dacă „fac frumos,” autoritățile o să-i lase în pace sau o să-i cruțe de eventualele măsuri drastice pe care le pot lua (și chiar le iau) oricând.
Cum spuneam, creațiile artistului rebel semnalizează o potențială schimbare. Întrebarea pe care mi-o pun în ultimii ani este: ce fel de schimbare?
