Încerc să-i împărtășesc lui Florian câte ceva din gândurile mele, când el îmi face semn să tac și își continuă discursul.
― Lucrul bun e că n-am făcut nici un atac de panică. Lucrul rău e că totuși am fost foarte anxios înainte să se întoarcă Alba acasă. Mi-am bătut capul ore întregi ce să fac și ce să-i spun când intră pe ușă. Până la urmă, am decis să pregătesc o seară romantică. Îi place foarte mult să mâncăm și să vorbim… și nu numai, sub lumina lumânărilor. Așa că am aflat cam pe la ce oră vine acasă, am comandat niște rizotto cu ciuperci, mâncarea ei preferată, am pus o șampanie în frapiera plină cu gheață, am stins toate luminile și am aprins peste tot lumânări. Am pus o pătură pe spătarul canapelei – cam ciudat fiindcă e vară și foarte cald – ca să acopere petele și mi-am făcut curaj. Mi-am mai pus o dată filmul Nobody, că nu mi-am putut imagina altul care să-mi inspire mai mult curaj, și, tocmai luam o gură de vodcă, când am auzit cheia în ușă și am auzit-o pe Alba că mă strigă fericită din hol. I-am spus că am pregătit totul, așa cum îi place ei, rizotto și șampanie, totul era pe masă deja. Ne-am așezat la masa din sufragerie și m-am gândit Ce frumoasă e! Cât de tare mi-a fost dor de ea! Un gând cam neplăcut mi-a venit în minte atunci: toate urâtele par superbe sub lumina lumânărilor. L-am alungat, că nu i se potrivește deloc.
― Mda, spun eu. Alba e perfectă.
― Îhî, așa e. Am întrebat-o cum a fost la maică-sa. Mi-a zis că a fost excelent. Spuneai că te critică în continuu, am spus. Iar ea a răspuns că da, o critică, dar criticile îi fac bine, o ajută să evolueze și să-și corecteze greșelile. Pe bune! Asta mi s-a părut ciudat și i-am zis, iar ea a fost foarte surprinsă. Cum așa? Credeam că și tu crezi același lucru, a replicat ea. Iar io m-am gândit Păi… nu. Iar gândul ăsta m-am mirat foarte tare. Cred că e prima oară când nu sunt de acord cu ea. Însă n-am avut timp să spun nimic, fiindcă iar am intrat în panică. Deja terminasem de mâncat, băusem cam jumătate din șampanie, iar Alba dădea semne că vrea să se ducă la baie. Acuma… eu pusesem lumânărele și în baie, însă știam că o să aprindă lumina. Așa că au început să-mi tremure mâinile. Mi-am zis în sinea mea să rămân calm… mi-am tras scaunul lângă ea și am sărutat-o. Mi-a zâmbit și mi-a zis că am făcut-o fericită cu seara asta romantică. I-am spus că mi-a fost dor dea ea, dar pe dinăuntru eram praf. A dat să se ridice în picioare ca să se ducă la baie, dar io am luat-o strâns în brațe și i-am zis că niciodată n-o să-i dau drumul. A început să se zbată un pic, iar io mi-am dat seama că nu-i în regulă să-mi fie atât de frică de ea. Așa că s-a dus la baie… Am auzit un țipăt sfâșietor, apoi a venit în fugă la mine și a aprins lumina în sufragerie. Abia atunci am văzut că petele alea roșii de pe canapea se întinseseră până pe mânere. A mai tras un țipăt strident și a aprins luminile în toată casa. N-am văzut-o niciodată atât de furioasă. M-a făcut albie de porci, iar io mi-am dat seama că stăteam în fața ei și tremuram ca un copilaș îngrozit. Însă gândul ăla cum că nu-i normal să-mi fie frică de ea mi-a revenit în minte și am întrerupt-o. I-am spus că am încercat să fac ceva nou și că petele sunt un accident. Nu știu dacă a auzit ce-am spus… am văzut cum privirea i s-a dus către părul meu cel roșu. A căscat gura ca un pește, iar ochii parcă i-au ieșit din orbite. Atunci mi-am adus aminte că nu-i plac deloc roșcații.
Florian s-a revoltat aidoma unui adolescent cuminte, ai cărui hormoni îl năpădesc brusc și ireversibil. Docilitatea cerută de Alba, atât de firească până atunci, a început să crape, asemenea unui ou din care ființa nu-chiar-atât-de-perfectă își ițește capul. Nu este nici accident, nici coincidență că Florian a pătat cu roșu suprafețele albe și nici faptul că a ales – fără să-și dea seama – culoarea de păr atât de detestată de Alba. Gândul lui cum că toate urâtele par frumoase sub lumina lumânărilor semnalizează că și perfecțiunea/puritatea Albei încep să se facă țăndări în ochii lui.
Nu sună bine, dar e. Cei doi capătă o consistență de personaje reale, nu de poveste. Ca și cum s-ar teleporta dintr-o lume de basm, idilică, dar ireală și nebunească, în lumea reală, printre noi.
