Deschid gura să spun ceva, însă Florian mă întrerupe.
― N-am terminat. Spuneam că m-am dus în bucătărie să-mi iau ceva de mâncare. Am deschis frigiderul și am studiat ce era înăuntru. Tocmai mă bătea gândul să-mi fac o salată de roșii cu brânză – că la așa ceva mă pricep și eu – când mi-am adus aminte de planul pe care mi l-am făcut pentru weekend, adică să fac ceva nou. Și m-a trăsnit ideea să-mi fac o omletă. Desigur, între timp frigiderul a început să bipăie ca descreieratu’, așa că io iar am intrat în panică. Am scos niște ouă, câteva ciuperci și felii de bacon și am închis repede frigiderul ca să nu mă mai bată la cap. Le-am pus tacticos pe blatul de lucru și m-am concentrat să-mi dau seama ce-mi trebuie ca să fac omleta. Eram atât de bucuros! În sfârșit fac ceva nou, îmi gătesc ceva și nu mai sunt ca un copilaș neajutorat când pleacă Alba de acasă. Pe bune! Mi-am pus pe Youtube un filmuleț cu un bucătar din ăsta faimos, ca să văd cum se face. Am deschis ușa dulapului unde sunt tigăile și m-am uitat la ele. Iarăși buimac… erau o mulțime de tigăi acolo. M-am uitat pe Youtube și am ales-o pe aia care mi-a semănat cel mai mult cu cea din filmuleț. Una neagră… Am scos un vas și am dat să sparg primul ou. L-am pocnit de blat și a zburat în toate părțile. Doar în vas nu. Am mai încercat să sparg unul. Ăsta a rămas în coaja care s-a crăpat puțin. L-am pocnit cu un cuțit și s-a împrăștiat pe jos. Am mai scos din frigider câtva ouă, da’, nu știu cum naiba, toate au ajuns în toate părțile, doar vasul ăla a rămas curat. Ca lacrima. Pe bune! Până la urmă am pus cu mâna în vas tot ce s-a scurs pe blat.
Eu nu mai rezist. Râd în hohote, iar el se uită mirat la mine. Și continuă.
― Ouăle rezolvate, m-am apucat să tai bacon-ul. În filmuleț bacon-ul era prăjit primul. Am pus ulei de măsline în tigaie și pe urmă am adăugat și bacon-ul, ca în filmuleț. A început să sfârâie tare, să scoată un fum gros și să împroaște în toate părțile, iar io am făcut un salt înapoi, bâțâindu-mi mâinile, fiindcă niște ulei încins ajunsese pe ele. Și atunci tigaia a luat foc. Am aruncat pe ea un pahar cu apă. Doar că în pahar nu era apă, era vodcă. Băusem din ea cu o seară în urmă. Sunt grijuliu… nu cumva să murdăresc mobila aia imaculată… așa că de obicei beau lichide incolore. Oricum, tigaia a luat foc cu totul, însă io – mă și mir – nu m-am pierdut cu firea. Am stins aragazul și am aruncat tigaia în chiuvetă. Deși grăsimea aia a sărit peste tot, am dat drumul la apă și nu m-am ales decât cu câteva arsuri… nu mare lucru. Pe bune!
Tac și aștept. Mă gândesc că Florian a avut nevoie de mult curaj ca să se apuce de gătit și de multă perseverență ca să nu renunțe.
― Și tot n-am lăsat-o baltă. Am luat altă tigaie, am pus iarăși puțin ulei în ea și am pus-o pe focul mic. M-am apucat să tai ciupercile. Fiindcă eram unsuros pe mâini de la ulei, cuțitul mi-a alunecat în palmă și m-am tăiat. Doar un pic, spune el și-mi arată o tăietură, înconjurată de bășici roșii și furioase, care pornește de la degetul mic și ajunge până la cel mare. Și mi-a mai venit o idee! Să pun și o roșie, că tot nu mai aveam bacon. Așa că m-am dus la frigider, am scos o roșie și, fiindcă uleiul din tigaie deja scotea fumul ăla gros, am trântit-o direct acolo. Tocmai voiam să adaug ouăle, ca în filmuleț, când roșia a explodat. Pe tavan și pe pereții din jurul aragazului au apărut niște pete roșii, foarte asemănătoare cu alea din baie sau de pe canapea. Văzându-le, m-am gândit că probabil n-am ales prea bine culoarea vopselei. Pe cutie părea maro-roșcat, dar de fapt am nimerit-o roșu aprins. Și tot n-am lăsat-o baltă. Am pus ouăle. Cu ele n-a fost nici o problemă. Pe bune! Am amestecat un pic în tigaie și am reușit să fac omleta! Mi-am pus-o în farfurie și am mâncat-o. Ciupercile erau cam crude, iar roșia cam puțină – că cea mai mare parte a ei era pe pereți și pe aragaz – dar mi-am făcut singur o omletă! M-am bucurat tare mult. Nu pentru multă vreme. Când m-am dus în sufragerie și am văzut canapeaua cu noul ei imprimeu roșiatic, m-a apucat tremuratul… Un singur lucru m-a rugat Alba. Să nu fac mizerie!
Florian o iubește mult pe Alba. Cum să n-o iubească? E o femeie căreia îi place puritatea și s-a înconjurat de ea. Totul e alb imaculat și pe dinăuntru și pe dinafară pentru Alba. Adică nu doar mobila și toată casa, ci și Florian, căruia îi cere să fie cât mai apropiat de perfecțiune sau, mai bine zis, ce consideră ea a fi perfecțiune.
Pentru eforturile lui de a-i împlini această nevoie, Alba îl răsplătește având grijă de el, aidoma unei mame. Gătește, face curățenie, spală totul, așa încât iluzia de perfecțiune să se păstreze neîntinată. Nu-l „lasă” să prepare nici măcar o omletă. E sufocant de serviabilă și pură. Lichidele colorate n-au ce căuta în căminul ei.
Doar că Florian este bărbat, nu copil. Deși îi place să fie îngrijit – nu încape nici o îndoială în asta – totuși, venind la terapie, își dorește să schimbe ceva în el și în relația lui maritală. De asemenea, când nu izbutește să se ridice la nivelul așteptărilor Albei, devine foarte anxios. Chiar face uneori atacuri de panică.
Nu poate să recunoască față de el însuși că nevoia acută de perfecțiune a Albei i se pare discutabilă și exagerată. A fi curat este o valoare foarte importantă pentru unii dintre noi. Și are mai multe sensuri, nu doar cel concret, de suprafețe lipsite de praf, pete și mizerie. A fi curat pe dinăuntru înseamnă să nu ai gânduri „negative,” de pildă agresive sau violente, dorințe „murdare,” de pildă să jinduiești la nevasta vecinului și, în general, la sex, ori fantasme care să facă vreun rău cuiva, de pildă crimele din romanele cu detectivi.
Curățenia este foarte importantă. Dar cât de curat e bine să fie și cât de mari eforturi ar trebui să facem pentru ea?
Un copil protejat de orice fel de mizerie se va îmbolnăvi la primul contact de pildă cu nisipul la mare.
Sub geamurile apartamentului meu, pe bulevard, primarul Negoiță își trimite mașinile de aspirat și pe trotuar și pe carosabil. Toată ziua. Mă trezesc cu aspiratorul duduind sub geamul meu pe trotuar, un adevărat deliciu. Mă duc la culcare în vacarmul aspiratoarelor de pe carosabil. Un adevărat cântec de leagăn. Am făcut socoteala și, în fiecare zi, inclusiv duminica, sunt doar vreo două sau trei ore când nu se hârâie asurzitor vreun utilaj de aspirat sub geamurile mele. Doar când e zăpadă, iar atunci chiar mi-aș dori să le aud, se opresc. Ca să-l citez pe Florian: pe bune!
Vreau să spun că uneori e prea mult. Îți faci singur rău dacă îți petreci tot timpul liber măturând și frecând suprafețe de acasă, le faci altora rău când le trimiți aspiratoare sub geam 20 de ore pe zi. Iar „mizeria” nu e tot timpul rea. Uneori ne obișnuiește treptat cu unele bacterii sau virusuri. Alteori este terapeutică cum spune un personaj în Seinfeld, Serenity now, insanity later (uitați-vă la acel episod pe Netflix, este absolut hilar). Căci gândurile „urâte,” dacă lipsesc din mintea noastră conștientă, se duc în străfundurile psihicului nostru și ne dictează de acolo (aproape) tot ce facem.
(va urma…)
