Iarna trecută mergeam printre nămeți, când am trecut pe lângă o mămică cu un copilaș foarte mic, probabil avea vreo trei ani. Mămica îi recita copilului o poezioară despre un om de zăpadă. Sună excelent, chiar emoționant. Doar că, în poezie, un copil vede un om de zăpadă și, pe când se minunează de cât de frumos e acesta, mama lui îl topește cu iubirea din privirea ei. M-a bufnit râsul și era cât p-aci să cad pe gheață.
Copilul trăiește într-o coajă de nucă. Universul lui, în primii ani de viață, e minuscul. Se compune doar din familia apropiată. Prin intermediul părinților, el începe să cunoască mediul înconjurător, iar universul său se lărgește pe zi ce trece. Totul e fascinant și necunoscut. Lucrurile noi sunt – sau ar trebui să fie – bune, căci de alea rele îl protejează părinții, de obicei.
Ca în baletul Spărgătorul de nuci, părinții ar trebui să-i dăruiască copilului unealta care să-l ajute să se lupte cu șoarecele, adică unele pericole (să nu-i fie frică de orice), și apoi să-l transporte în lumea fermecată a cunoașterii.
Care-i mesajul pe care mama de mai sus îl transmite copilului? Dacă tu găsești un lucru care-ți place, atunci eu îl distrug. La un alt nivel, mămica încearcă să-l învețe ceva nou pe copilaș, o poezie. Acest demers, însă, este făcut praf și pulbere de faptul că poezia o are ca personaj principal chiar pe mamă. Cu alte cuvinte, mesajul ei este Nu ai voie să fii curios decât dacă obiectul curiozității tale sunt eu. Nu-i de mirare că copilașul era cam bulversat și amărât. Tocmai aflase ce-l așteaptă pe tot parcursul vieții lui. Mama i se preschimbase într-o ursitoare rea, care-l condamnă să fie prost și singur.
Oare cât de gelos și posesiv poate fi un părinte?
Greu de răspuns. Însă aș încerca să le măsor gelozia printr-o metodă, pe care aș numi-o proiectivă. Am auzit multe mămici declarând că simt vinovăție dacă, pe când sunt acasă împreună cu familia, citesc o carte sau se uită singure la un film. Acestea, aș zice, sunt pe undeva pe la mijloc dacă am trasa pe un grafic o curbă de la zero la infinit. Spre limita superioară i-aș plasa pe părinții care n-au nici o problemă să se ocupe de ei înșiși, însă, sub imbatabilul pretext al protecției, vor să aibă o influență totală și exclusivă asupra copilului.
Formatorul cu care mi-am făcut analiza personală spunea că unii dintre cei mai periculoși părinți (pentru copiii lor) sunt cei care au rețete rigide de viață, pe care vor să le impună cu forța odraslelor lor, tot sub imbatabilul pretext al protecției. Spărgătorul de nuci pe care îl oferă copiilor îi cheamă pe părinți să se lupte doar ei cu Regele șoarecilor, iar pe urmă îl teleportează pe copil în lumea strictă din capul mamei sau tatălui lor. Mi se pare îngrozitor de trist.
Cititul (de cărți) ne expune unor experiențe ale altora, chiar dacă multe dintre ele există doar în imaginația scriitorilor. Lumea cărților este practic infinită și plină de minuni.
Am cunoscut o mulțime de părinți care, deși nu mai puseseră mâna pe vreo carte încă din copilărie, își obligă copiii să citească cu securea amenințărilor și pedepselor deasupra capului. Ca și cum spărgătorul lor de nuci l-ar răpi pe copilul care se zbate și urlă, transportându-l într-o lume pe care o urăște deja.
Culmea, am cunoscut câțiva părinți care interzic copiilor lor să citească romane. N-aș fi crezut că se poate, dar, spre stupefacția mea, în ziua de azi, realitatea depășește cu mult ficțiunea. Motivul părinților este că ei nu pot să verifice informațiile pe care copilul le primește din cărți și care pot fi foarte periculoase. În cazul ăsta, spărgătorul de nuci nu există deloc. Iar părinții cu pricina, dacă ar putea, le-ar interzice copiilor lor chiar să și viseze. Noaptea.
Nu de pomană nașul, nu părinții, îi face cadou copilului spărgătorul de nuci. Un naș, de regulă, nu face parte din familie, așa încât intrinsec îi lărgește universul finului său. Însă acesta ar trebui să fie și rolul părinților: fie să dăruiască odraslei lor un spărgător de nuci cu care copilul să facă ce vrea, fie să spargă chiar ei coaja de nucă, eliberându-și copilul de acolo.
