Ana își dă pe spate, cu un gest grațios, părul ei cel lung și negru, îmi zâmbește și spune:
― Îmi plac portocalele. Sunt dulci, dar și puțin acrișoare. Sunt sănătoase fiindcă au o grămadă de vitamine. Dar și îngrașă pentru că au zahăr. Adică carbohidrați. Sunt acide și uneori atacă stomacul… Mie tot îmi plac. Tare aș mânca o portocală acum. Nu înțeleg de ce există inși cărora nu le plac portocalele. Ce părere ai?
Sună ciudat, însă oamenii care vin la mine au mereu discursuri similare. Pe lângă preocuparea de-a dreptul religioasă pentru hrana care, cică, ne-ar putea prelungi viața cu zeci de ani, în psihanaliză, aceste discursuri au de fapt un cu totul alt sens.
Cred că în meseria asta, pe care mi-am ales-o târziu, din pasiune, unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult este misterul din discursurile oamenilor care vin la mine. Și, în general, misterul care îi învăluie pe clienți, cu personalitatea, obiceiurile și opiniile lor. Încetul cu încetul apar la suprafață pe măsură ce îi cunosc.
Așa încât, de obicei, mă interesează ce se ascunde sub suprafața cuvintelor, nu cuvintele în sine. Misterul.
Revenind în cabinet, față în față cu Ana, eu îmi imaginez cum ar fi ca ea să cojească o portocală, iar eu să-i simt parfumul cum mă înfășoară și mă delectează cu dulceața lui proaspătă. Spun:
― Portocalele sunt unele din fructele mele preferate. Totuși unele dintre ele au și sâmburi.
― Ei, îi scuipi când dai peste vreunul… Deși știu pe cineva care și-a spart un dinte într-un sâmbure. Își dă ochii peste cap, apoi continuă. Iar bunică-mea zicea că sâmburii fac bine la stomac.
― O portocală mare, zemoasă, dulce-acrișoară, ce conține și sâmburi potențial periculoși, zic eu. Și totuși amândouă vrem să mâncăm portocale.
Așa cum scria Anthony Horowitz într-o carte de-a lui, poveștile din viețile și din imaginația noastră ne leagă. Rolul meu este să înțeleg povestea Anei și felul în care se leagă de povestea mea. Întreaga psihoterapie psihanalitică poate fi văzută ca povestea unei relații, cea între terapeut și client, compusă dintr-un șir de povestioare, scene scurte, derulate într-o singură întâlnire în cabinet. Există și o denumire a acestei tehnici de analiză: narativă.
Prin urmare, mintea mea încearcă necontenit să descifreze mesajul pe care mi-l transmite persoana din fața mea.
În cazul de aici mă gândesc că Ana ar vrea să primească de la mine ceva la fel de dulce ca o portocală și că n-ar conta dacă ar pune-o prea mult pe gânduri sau dacă i-ar produce și puțină suferință. Sfaturi, cuvinte, stări afective, orice, numai dulce și puțin astringent să fie. Iar eu, adăugând sâmburii în poveste, îi spun că uneori o informație poate fi și imposibil de digerat.
De asemenea, amândouă vorbim și despre o alianță între noi, fără de care nici o terapie nu ar fi posibilă.
― Știi că portocala poate fi folosită și ca o armă? Iei una mai mare și o arunci fix în mutra cuiva, râde Ana. Sau te plimbi într-un peisaj din ăla feeric, într-o livadă de portocali, și bum, îți cade o portocală-n cap. Nu cred că-ți mai vine s-o mănânci, mai ales dacă te dărâmă. Ți se ia de portocale.
Tace, iar eu mă gândesc că nu m-am prins. Adică nu știu de fapt la ce se referă în discursul ei. Oare e agresivitate? Așa că zic:
― La ce poate să ducă o bătaie cu portocale? Ori la vânătăi, ori, dacă n-au coajă, te umpli de suc dulce-acrișor. Îți poate face bine la piele.
Certurile din cabinet pot duce la schimbări majore în client și, uneori, dacă are baftă, chiar și în terapeut. Ăsta e sensul intervenției mele.
Ana își dă capul pe spate și râde.
― Așa e. Dup-aia poți s-aluneci pe coajă și să pici în fund. Iar atunci, ca într-un film sau o carte, vine Făt-Frumos pe un cal alb și te salvează… Mai probabil e că trece ca un glonț pe lângă tine, iar copitele calului te împroașcă cu sucul din baltă.
― Și asta îți poate face bine la ten, spun.
Ana zâmbește – iar eu mă gândesc că de data asta m-am prins – și zice:
― Iubitul meu urăște portocalele. Crede că sunt otrăvitoare. Habar n-am pe unde a citit asta. Nu suportă nici să le vadă, nici să le simtă mirosul. Trebuie să mă ascund de el ca să mănânc o portocală. Îmi face un super scandal dacă își dă seama că nu i-am respectat dorința – eu aș numi-o fobie – și am mâncat o portocală. Mai bine nu m-aș fi combinat cu el!
