Prostia patologică – partea a IV-a
Sună ciudat, nu? Mai ales dacă ne gândim la toate scandalurile legate de plagiat, din ultimii ani. Însă, desigur nu la asta se referă Dalí. Ci la faptul că, deși unii dintre oameni se nasc cu talent sau o înclinație către vreun domeniu de cunoaștere sau de creație, refuzul de a adopta modele, incapacitatea de a învăța din greșeli (inclusiv ale altora) și narcisismul intelectual, îi împiedică să și le pună în valoare.
Ce înseamnă narcisismul intelectual?
Păi, respingerea ideilor altora, de pildă. Un narcisic intelectual refuză să creadă că altcineva ar fi în stare să aibă o idee cel puțin la fel de bună ca a lui. De fapt se cam înfurie când aude sau citește despre o idee pe care el o consideră bună și care nu-i aparține. Asta pentru că unul dintre scenariile ce constituie pilonul personalității narcisice sună cam așa: tot ce-i bun se află în mine.
Am auzit multicei oameni spunând că ei n-au nevoie să citească, deși își doresc să scrie o carte. Ca și cum autori clasici precum Balzac, Faulkner, Kafka etc sau chiar contemporani de succes nu-s de nasul lor. Nu le merită atenția și consideră timp pierdut cel pe care l-ar petrece citind o carte.
Iar atunci se pune întrebarea: oare cineva ar fi în stare să scrie o carte fără ca, în prealabil, să citească mai nimic?
Desigur, răspunsul este Da. Însă… există un risc mare să scrii despre teme atât de des abordate, încât deja au devenit plictisitoare. Sau, dacă ai în minte o intrigă, de pildă whodunnit, aceasta să fi apărut deja într-un roman foarte cunoscut, iar tu să rămâi cu buzele umflate de câte recenzii negative o să primești. De asemenea, în artă există tot felul de artificii pe care nu le poți afla decât de la alții. În literatură, de pildă cum construiești o frază. În pictură, de pildă cum pui pe pânză umbre și lumină. În fotografie, cum folosești lumina sau zoom-ul. În dans, tot felul de poziții ale corpului. Ca să-l parafrazez oarecum pe Thomas Edison, creația de orice fel este un amestec de inspirație și foarte multă transpirație. Așa încât o persoană care refuză să imite, dar vrea să creeze, încearcă să transpire cât mai puțin. Se crede mai presus decât marile personalități din domeniul pe care și l-a ales. Iar problema cea mai mare este că, deși teoretic este posibil să scrii o carte fără să citești aproape nimic scris de alții, practic probabilitatea să ai succes este aproape nulă.
Incapacitatea de a învăța din greșeli.
Păi, cine e perfect, n-are cum să greșească, nu-i așa? Dacă, așa cum văd că se întâmplă deseori, dai tot timpul vina pe alții pentru orice fel de hop sau greșeală din viața ta, atunci, fără îndoială, că vei repeta greșeala la nesfârșit.
Un exemplu bun este editorul. Editorul taie, modifică, dă sugestii și chiar idei. Dacă autorul care colaborează cu el nu-l ascultă, sunt mari șanse ca creația lui literară să ajungă maculatură reciclabilă.
Tot o patologie de tip narcisic ne împiedică să învățăm din greșelile noastre.
Iar dacă, de pildă citim cărți, acestea ne oferă șansa să trăim experiențele indirecte ale personajelor de acolo, adică, cu alte cuvinte, să învățăm și din greșelile altora. Mai ușor și mai curat. Însă un scenariu narcisic patologic ne împiedică să facem asta, căci ne susură la ureche că, deși personajul din carte se află în aceeași situație ca noi, face ce am face și noi, și o dă în bară, noi suntem altfel, nemaipomenit de speciali; noi o să avem cu siguranță succes. Un exemplu este o femeie care află despre iubitul ei că este afemeiat. Dacă e sănătoasă, o să fugă văzând cu ochii din acea relație. Dacă are patologie narcisică, cel mai probabil o să creadă că, deși iubitul ei a avut vreo 300 de relații și a făcut să sufere vreo 300 de femei, ea e mai cu moț decât celelalte și cu ea n-o să se poarte la fel. Realitatea este că, pentru un afemeiat, femeia cu care este într-o relație nu contează absolut deloc. El își va pune în act scenariul (idealizare – dezamăgire – tortură), indiferent cu cine ar fi.
Deși în trecut ne-am confruntat poate cu aceeași situație și am avut o reacție care ne-a dus la eșec, deseori tindem să repetăm același scenariu. Asta nu doar pentru că inconștientul unde se află scenariul cu pricina ne controlează într-un procent uriaș toate acțiunile, dar și pentru că – iarăși – ne credem speciali și/sau dăm vina pe ceilalți. Un exemplu este – să zicem – un bărbat care se tot desparte, iar pe urmă, își tot reia relația cu o femeie așa, la nesfârșit. Motivul rațional, pe care deseori l-am auzit în cabinet, este că cei doi s-au schimbat, iar relația lor de data asta o să funcționeze. Realitatea însă este că – iarăși – un deznodământ diferit (adică nu încă o despărțire) e improbabil. Mai mult ca sigur că, după entuziasmul inițial, vor apărea aceleași probleme ca în trecut.
Refuzul de a adopta modele.
Am mai vorbit despre acest subiect într-un text recent.
Pe scurt, ca să poți avea un model și să poți să înveți ceva pe lumea asta, e necesar să nu-i detești pe toți. Cum toată lumea se crede cea mai deșteaptă și mai talentată de pe mapamond, e de-a dreptul imposibil să recunoască faptul că o anumită persoană le este fie superioară, fie măcar la același nivel.
În lumea din ziua de azi, Gigel care locuiește în chilia complet izolată din Bucegi sau Tibet pentru a medita la nemurirea sufletului și la alte subiecte pur științifice, dacă are niscaiva carismă, este de mii, chiar milioane de ori mai credibil decât un om de știință onest care și-a dedicat viața studierii – să zicem – a parfumului. Dacă Gigel are wifi, carismă, nițică putere de convingere și e un picuț psihopat poate să convingă milioane de inși că extractul din excrementele zimbrului nu numai că este cel mai minunat parfum din lume (și ți-l vinde cu 3000 de euro sticluța) dar că te și vindecă de boli și păcate.
În principiu, cred eu, lumea îl preferă pe Gigel pentru că n-are de ce să-l invidieze și pentru că îi seamănă mult mai mult decât un om care transpiră de 30 de ani studiind un anumit domeniu. Articolele și cărțile pe care le-a scris, probabil doctoratul pe care-l are și la care s-a chinuit mulți ani, toate astea nu mai contează acum. Nici cercetările detaliate și statisticile sau analizele chimice. Pentru că e mult mai ușor să devii Gigel, e nevoie doar să-ți înfigi un cort într-o poieniță și să meditezi adânc câteva zile. E practic imposibil să ajungi om de știință fără să muncești de-ți sar capacele.
Iar invidia este validată acum peste tot. Pe platformele sociale, în filme și seriale, în discursurile politice. Este ca un soi de ploaie otrăvită ce-i împiedică pe oameni să admire inteligența și competența unui potențial model.
