Prostia patologică – partea a II-a
Prostia patologică mai poate fi și consecința unei lipse de simbolizare și mentalizare în gândire. Gândirea prin excelență concretă poate fi interpretată cu ușurință ca fiind prostie.
Ce înseamnă gândire concretă?
Înseamnă incapacitatea cuiva de a interpreta de pildă metafore, intenții ale celorlalți și în general concepte care pun creierul să proceseze încă o dată informația primită. De asemenea, un om cu gândire concretă nu recunoaște existența altor minți în afară de a lui.
De pildă să zicem că o persoană se împiedică de piciorul cuiva. Dacă are gândire concretă va fi sigură că piciorul a fost pus intenționat, din răutate, în calea sa.
Ca și cum este o sintagmă folosită deseori în intepretările psihanalitice. De pildă mulți bărbați reacționează la interpretări cu replica Mă simt ca și cum m-ar certa mama. Acesta e un exemplu de gândire simbolică. Un client cu gândire concretă ar reacționa direct ca un copil certat de mamă, căci eu n-aș mai fi o persoană asemănătoare cu mama, ci chiar mama (apropo, mi s-a întâmplat de mai multe ori să pățesc asta – nu-i plăcut, credeți-mă). Adică ar începe să plângă, sau să mă atace verbal; în general să aibă exact aceleași reacții – sau cele pe care și-ar fi dorit să le aibă, dar n-a avut tupeul – ca în copilărie, când îl certa maică-sa.
Eu: Ți-e teamă să te călătorești cu avionul pentru că te simți ca în copilărie, când nu aveai control asupra programului tău, iar mama te transporta de colo-colo, fără să-ți spună unde. (asta e o interpretare, căci leagă conținutul conștient, adică fobia de avion, cu conținutul inconștient, adică lipsa din control asupra vieții sale în copilărie, care îi inducea o supărare imposibil de exprimat și chiar de conștientizat pe mamă.)
Clientul1(simbolizare-mentalizare): Mă simt ca și cum m-ar certa mama. (eu sunt similară mamei lui și îl critic; mai precis îi critic mama J)
Clientul2(gândire concretă): Nu-i adevărat. Ești nebună! Lasă-mă în pace cu aiurelile tale! Tot timpul spui doar tâmpenii! Ce legătură are mama cu avionul?! Mă insulți și îmi insulți neamul! Mama este o sfântă!
Sau
Clienta1 (simbolizare-mentalizare): Iubitul meu a venit acasă nervos aseară, și-a aruncat geaca pe jos, iar pe urmă s-a dus în bibliotecă și a început să se certe cu cineva la telefon. Cred că a avut o zi foarte nasoală…mă întreb ce-a pățit. Nu mi-a zis nimic deocamdată.
Clienta2 (gândire concretă): Iubitul meu a fost nervos ieri toată seara. Nici nu s-a uitat la mine. Am vrut să vorbesc cu el și a fugit în bibliotecă probabil ca să vorbească la telefon cu amanta. Nu mă iubește. Sunt hotărâtă să mă despart de el.
Modul concret de a gândi împiedică formarea mai multor perspective posibile asupra unei situații, opinii, chiar și afect. De obicei oamenii pot să treacă de la simbolizare la gândire concretă și invers, fără prea mari probleme. Însă în cazurile extreme, sentimentele și stările afective se obiectivizează, ca și cum ar deveni un obiect real, palpabil. Gândurile și stările afective (întotdeauna subiective) devin o realitate incontestabilă. De pildă:
Clientul: Ieri am aflat ceva foarte important. Coriandrul e toxic. Nu cumva să mănânci coriandru, că o să te îmbolnăvești și o să mori.
Eu: Ai mâncat ieri coriandru?
Clientul: Da. M-am simțit rău dup-aia. M-a durut stomacul și m-am uitat pe net. Acolo scria că poți să mori dacă mănânci coriandru.
Dacă cineva își consideră gândurile și afectele „obiective,” nu poate să aibă acces și la alte perspective. Diferențele nu sunt tolerate, iar oamenii care simt și gândesc altfel sunt văzuți ca fiind nebuni sau proști. Sau și una și alta. Într-o paranteză fie spus, aceasta este principala sursă a polarizării din societate. Apelul la validarea majorității, alimentează convingerea că gândurile, senzațiile, afectele cuiva sunt universal valabile și produc reguli stricte și clare, adică devin fapte de necontestat.
Un exemplu de gândire concretă este: Eu cred că Gigel este un ministru competent și foarte inteligent, care face doar lucruri bune (pentru mine, aș adăuga eu, dar asta lipsește din argumentul celui cu gândire concretă). Majoritatea (celor din jurul meu – încă un lucru omis) crede același lucru. Deci Gigel este, obiectiv, un ministru minunat. Nu contează că – să zicem – un sondaj de opinie arată că 80% din populație îl crede incompetent pe Gigel, căci pentru persoana de mai sus sondajul e falsificat sau oamenii care-l cred incompetent sunt proști și au crezut într-o propagandă sau alta.
Alt exemplu: Eu cred că sunt urâtă. Deci sunt urâtă (adică toată lumea crede că sunt urâtă).
Incapacitatea de a diferenția realitatea externă de cea internă (adică afecte, gânduri, imaginație etc) duce la imposibilitatea de a interpreta corect o situație, de a lua în considerare mai multe perspective asupra unei probleme și de a-i evalua pe cei din jur.
În ce privește relațiile, oamenii nu pot fi, așa cum suntem cu toții, gri. Adică cu calități și defecte. Ori sunt idealizați, ori sunt inamici. Sentimentele pe care le simte o persoană cu gândire (predominant) concretă față de un om, îl creează de fapt pe acesta, uneori fără nici o legătură cu el, ci doar cu gândurile și afectele din capul celui care-l evaluază.
Gândirea concretă este o etapă normală în dezvoltarea copiilor. Însă, dacă ea rămâne (aproape) neschimbată într-un adult, acesta cu greu poate să evolueze în mentalizare-simbolizare. Eu, personal, am văzut trei motive principale care împiedică pe cineva să evolueze:
1. Simplitate: e mult mai simplu să împarți totul în două categorii decât să te complici cu nuanțe și probabilități.
2. Omnipotență: când desconsideri o mulțime de oameni, fără îndoială că te simți mai deștept decât dacă n-ai face-o. De asemenea, când crezi că realitatea ta internă este obiectivă și reală, atunci te simți ca un soi de zeu, în jurul căruia trebuie să roiască toată lumea, căci ești deținătorul adevărului absolut.
3. Frica de suferință: când lumea ta se populează și de alți oameni – căci nu mai ești omnipotent și egocentric – poți ajunge să fii copleșit de suferințele lor sau de teama că ei te vor face să suferi.
Aș adăuga că nu contează nivelul de cultură sau inteligență pentru ca un om să apeleze mereu la modul concret de a gândi. Aș spune că, din contră, cu cât cultura și inteligența cuiva sunt mai mari, cu atât se va simți mai îndreptățit să creadă că opiniile sale sunt obiective și că deține adevărul absolut. Mai mult, o persoană cultă și inteligentă poate găsi foarte ușor tot felul de argumente cu care să-și motiveze opiniile.
