a XVIII-a carte din seria Kim Stone
Angela Marsons este una dintre autoarele mele britanice favorite. Nu-i de mirare, căci am citit până acum 17 romane scrise de ea. Ea concepe intrigi originale, are un stil succint și deloc repetitiv, iar cărțile scrise de ea conțin mai multe mistere.
În Deadly Fate există trei linii narative. Sandra, o ghicitoare care susține că poate vorbi cu morții, este ucisă în curtea unei biserici. Cu o seară înainte de crimă, ea fusese invitată să le prezică viitorul și să le spună ce mai fac strămoșii lor, de mai multe femei dintr-un grup de yoga. Printre ele se număra și Rose, al cărei fiu, Brad, fusese răpit cu zece ani în urmă. Aceasta este al doilea caz investigat de echipa lui Kim Stone și a doua linie narativă. Sub un pod este găsit mort un bărbat fără adăpost, iar Kim decide că tot echipa ei va încerca să-l identifice și să-i găsească familia.
Kim Stone, detectiv inspector în poliția din Marea Britanie, este un personaj complex, iar mie mi-a făcut o mare plăcere s-o cunosc încă de la începutul seriei. Una dintre cele mai bune cărți britanice police procedural pe care le-am citit este Evil Games, al doilea roman din serie. Kim a avut o copilărie traumatică, însă a reușit să rămână (destul de) sănătoasă la cap și este o polițistă-detectiv competentă și plină de compasiune.
Hobby-ul ei este să-și construiască de la zero o motocicletă Vincent Black Shadow.
De asemenea este foarte loială și ca prietenă și ca șefă a echipei formată din oameni care-mi plac atât de mult, încât mi-aș dori să existe și în realitate.
Anchetele se derulează fluent, iar Kim și subalternii ei interoghează tot felul de suspecți și de martori. Marsons – cred eu – are un mare talent să scrie dialoguri. Ele sunt naturale, iar mie îmi e foarte ușor să mi-i imaginez pe interlocutori și chiar să mă identific cu ei.
Autoarea vorbește foarte mult despre lumea ghicitoarelor. Kim crede că ghicitorii sunt doar niște șarlatani, însă membrii echipei sale nu sunt chiar atât de convinși că un astfel de talent nu există.
Kim apelează la ajutorul unui expert, autorul mai multor cărți în care explică cum de reușesc ghicitoarele sau unii magicieni să fascineze atâția oameni și să-i mintă că pot contacta morții sau că știu o mulțime de detalii din viețile lor, din trecut sau viitor. Acest subiect mi s-a părut nemaipomenit de interesant, căci nu știu mai nimic despre el. Marsons, prin intermediul acestui expert, vorbește despre unele experimente care arată cum pot fi manipulați oamenii să creadă unele afirmații generale (de pildă De obicei ai dreptate, dar uneori mai și greșești sau Ai o rudă cu părul scurt).
Nu mi-a plăcut și mi s-a părut o greșeală de logică când Kim decide să se ducă la un spectacol al unei ghicitoare, împreună cu o polițistă foarte tânără, Tink, care să pară vulnerabilă. Ea vrea să afle dacă ghicitoarea e șarlatană și dacă angajează, așa cum spune expertul, oameni care, înainte de spectacol, intră în vorbă cu unele persoane din sală (cele care par triste și vulnerabile) și îi manipulează să-i povestească despre viața și problemele lor. Kim o instruiește pe Tink, iar ea respectă recomandările primite. Un bărbat de vârsta ei o abordează, iar ea, în loc să-i spună niscaiva minciuni pentru a vedea dacă ghicitoarea le va repeta pe scenă, îi spune adevărul (că bunica ei murise cu două luni în urmă). Pentru mine episodul n-a avut nici un sens, căci ghicitoarea repetă ce-i spusese Tink bărbatului (care, urmărit pe camerele de luat vederi, chiar îi zice totul ghicitoarei), iar, colac peste pupăză, și Tink și Kim sunt foarte impresionate. Ba chiar Kim începe să creadă că unele ghicitoare ar putea să aibă puteri supranaturale și sunt oneste.
Concluzie: Mi-a plăcut foarte mult romanul. Este a 18-a carte din serie pe care o citesc, iar personajele parcă mi-ar fi prieteni și parcă i-aș fi revăzut după mult timp. Stilul și intriga sunt impecabile, romanul e palpitant și plin de informații interesante. Ca de obicei este coerent din punct de vedere psihologic.
