15 ani e o vârstă frumoasă, zice lumea. Nu și Pandele, băiatul care la aceeași vârstă pare un manechin dezmembrat, nu știe ce să facă cu brațele și se unduiește ca și cum abia se ține pe picioare, când merge.
Pandele se așează pe canapea și îmi aruncă o privire inocentă. Eu, în sinea mea, îmi pun mâinile în cap, pentru că știu ce urmează.
⎯ Nu s-a mai întâmplat nimic, zice.
⎯ Primul lucru care-ți trece prin cap, spun eu, enunțând regula de bază a psihanalizei.
Tace o vreme, uitându-se pe pereți.
⎯ Poate doar… am crezut că am o înțelegere cu ei. Că, dacă stau cu ei (iarăși ei, asta automat înseamnă părinții, iar eu automat trebuie să știu asta) la masă sau la televizor câteva zile, o să mă lase-n pace. Nuuuu… nu se poate. Eu chiar vreau să stau cu ei, nu-i evit, așa cum fac unii colegi… doar că ei nu mă ajută. Pun doar filme care mie nu-mi plac deloc, că mama nu vrea decât romantice, bleah, și tata mă înnebunește cu comediile lui, boriiiiing! Și ajung să mă uit pe telefon… și ei urlă la mine… eu mă duc în camera mea… ei vin după mine și urlă… și mama plânge tot timpul.
Aceeași privire inocentă. Eu:
⎯ Ai încercat să alegi și tu un film?
⎯ Nuuu… nu mă lasă.
Tac. Diferențele dintre mine, o femeie de vârstă mijlocie, și un băiat adolescent sunt uriașe. Deși am avut prieteni băieți la vârsta aia și mai am prieteni bărbați, cu toată experiența mea profesională și de viață, îmi e tare greu să înțeleg mintea adolescenților. Este ca și cum ar fi din altă specie. Îmi amintesc de bancul cu telecomanda masculină doar cu două butoane: sex și mâncare, însă dialogurile față în față cu ei par să sugereze complet altceva.
Doar intuiția – adică propriu-mi inconștient – îmi sugerează că, dacă tac, o să urmeze ceva cu mai multă noimă. Cel puțin pentru mine.
⎯ Pe urmă am stat cu ei la masă. Orice adolescent care se respectă mai bine își aruncă telefonul într-o mlaștină decât să mănânce la masă cu părinții. Pentru ei este o tortură prin plictiseală sau interogatoriu. Adică, din ce spune, înțeleg că, fie se simțea cu musca pe căciulă, fie voia ceva de la ai lui. Și mama a pus pe masă sarmale, continuă el, strâmbându-se.
Aha, îmi zic eu în sinea mea. Încep să se lămurească un picuț lucrurile.
⎯ Și ție nu-ți plac, intervin eu.
Icnește. Și-și îndreaptă privirea aia a lui nevinovată asupra mea.
Tac.
Nimic.
Tac.
Nimic.
Pe urmă a fost ca și cum vorbele au explodat din mine în acel război al tăcerii. Ca orice adult obișnuit, i-am cedat „victoria”.
⎯ După cum știm amândoi, când mama ta gătește ceva ce nu-ți place, te pedepsește. Și nu pentru faptul că te-ai uitat pe telefon la film. Îți ia multe ore să gătești sarmale.
⎯ Da? face el.
Nevinovăția-i din privire începe să mă irite din ce în ce mai mult. Aha, îmi zic eu în sinea mea, a început războiul.
Războiul cu un adolescent are întotdeauna numai victime: și el/ea, și părinții săi. Nu câștigă nimeni niciodată, pentru că pilonul lui este premiza Mai bine o ducem cu toții cât se poate de prost, decât o parte dintre noi s-o ducă, măcar parțial, bine. Este întreținut de ambele părți și, deseori, sursa lui este partea adolescentului care vrea să rămână copilul cel mai iubit și mai important pentru părinții lui. Adică, adolescentul, deși aparent se distanțează de părinți, vrea să-și păstreze o parte a vieții separată și ascunsă și poate chiar devine (extrem) de rebel, în realitate caută mereu căi prin care să-și oblige părinții să-i invadeze întregul spațiu, mai ales cel mental.
Părinții declară că le e teamă că-și pierd copilul, iar, cei mai reflexivi dintre ei, că sunt geloși pe prietenii sau preocupările adolescentului. Întotdeauna par mânați de nevoia de a-i proteja și uneori îi protejează până când îi sufocă. Este ca și cum partea infantilă neajutorată și disperată după atenție a odraslei lor pune stăpânire pe ei și, neavând încă uzul rațiunii, îi împinge la cele mai năstrușnice acțiuni. De pildă să-și urmărească fiul sau fiica din tufișuri, în parc, pe când acesta stă pe o bancă cu prietenii.
Întotdeauna în cabinet, adolescenții încearcă să mi se prezinte ca fiind victime neputincioase și nedreptățite, iar mulți dintre ei își neagă orice contribuție la acest război. Însă în relație cu mine îl reproduc perfect. Inocența lui, care sfidează prostia, are rolul de a mă irita și de a mă face să-l bombardez cu întrebări, pe care el să le respingă mai înverșunat decât un taur în arenă. Povestea se poate continua la nesfârșit dacă nu reușesc să întrerup cercul vicios.
În cabinet:
⎯ Ce-ai făcut? îl întreb.
Ochii lui de cățeluș nevinovat nu mă mai impresionează. Ce trebuie să știți despre adolescenți este că ei, de regulă, fac pe proștii, nu sunt proști. E o adevărată armă de distrugere în masă. Așa te provoacă să-i bați la cap sau, în funcție de situație, să-i lași în pace. Să crezi că-s prea tâmpiți ca să țină minte ceva sau să înțeleagă ce le spui.
Râde.
⎯ Mama a găsit o chitanță de la un energizant în buzunarul blugilor, când i-a luat să-i spele. Eram în parc, cu prietenii, când m-a sunat și mi-a distrus toată seara. A trebuit să plec departe de ei ca să mă cert cu ea. M-am înfuriat rău de tot, ce căuta în camera mea, ce căuta cu blugii mei?
Sunt atâtea lucruri în neregulă aici, că mi-e greu să aleg dintre ele.
⎯ E ca și cum i-ai fi lăsat-o acolo, ca ea s-o găsească, iar apoi să vină după tine în parc și să te smulgă de lângă prietenii tăi.
⎯ Hă? Ești nebună?
Eu râd.
⎯ Nu mai face pe prostul.
⎯ Mda… adevărul e că inițial am vrut să-mi pun blugii ăia. Dar pe urmă mi i-am pus pe ăia negri. Și oricum am uitat să arunc chitanța aia. Sunt uituc… sunt uituc ca s-o înfurii pe mama… era clar c-o să mă sune în parc… ai zice că vreau să mă ia de lângă prietenii mei. Ești nebună? Dar îmi place foarte mult s-o înfurii.
⎯ Da, războiul ăsta cu ea pare mai important pentru tine decât prietenii tăi, zic eu.
⎯ Păi, da… nu-i treaba mea s-o fac fericită. Data viitoare o să am mai multă grijă să nu mă dau de gol. Logică de adolescent… inofensiv
