Oamenii învață relații așa cum învață orice altceva, ca o materie la școală, doar că nu-și dau seama că o fac. Încă de la naștere, ba chiar și pre-natal, noi ne dezvoltăm și comunicăm întotdeauna doar prin interacțiunile cu cei din jurul nostru.
Desigur, la început, există doar părinții și cei care ne îngrijesc. Prin urmare, în mediul familial, toată lumea dobândește abilitățile de a comunica (prin limbaj vorbit sau corporal, de pildă) și de a forma relații.
Persoana care-l îngrijește cel mai mult timp pe copil și pe care o voi numi, pentru a fi mai simplu, mama, are anumite așteptări, nevoi, anxietăți. Desigur, are o personalitate deja formată și are deja în minte un tipar de relație cu copilul.
Mai concret, închipuiți-vă că o mamă stă pe canapea, în sufragerie. La picioarele ei, pe covor este copilul său, care abia a învățat să meargă. În colțul cel mai îndepărtat al camerei se află un ghiveci cu un trandafir roșu superb. Copilul se ridică în picioare, poate ținându-se de mama lui, și face câțiva pași spre trandafir. Mama își dă seama că copilul se va duce să exploreze floarea, probabil o va atinge și chiar va face ceva cu ea, poate să rupă o petală și să o bage în gură sau poate să atingă tulpina. Încă nu s-a obișnuit cu faptul că copilul poate să meargă. Îi e teamă ca el să nu cadă și să se lovească, asta își spune, dar să zicem că teama ei cea mai profundă, de care nici măcar nu-și dă seama (asta e definiția anxietății) este că copilul va pleca de lângă ea (de fapt asta și face copilul acum). În acest ultim caz, se produce un scurtcircuit ce o face să sară peste conștientizarea motivului real al fricii ei, iar în mintea mamei apare un scenariu înspăimântător: copilul se va înțepa în trandafir. Dacă nevoia ei de a sta lipită (tot timpul) de copil este prea intensă, acest scenariu îi va declanșa teama insuportabilă că spinul este otrăvit, iar copilul ei poate să moară sau chiar va muri. Cu cât nevoia ei să-și țină copilul lipit de ea este mai intensă, cu atât scenariul creat în mintea ei este mai înfricoșător. Ea țipă: Stai! Reacția copilului depinde, la rândul ei, de personalitatea deja parțial formată a lui și de tendințele pe care (probabil) le are din naștere. El poate să se oprească și să se uite plin de curiozitate la mama lui sau chiar să se întoarcă la ea. La fel de bine poate să plângă, pentru că ea a țipat la el. Sau pur și simplu poate s-o ignore și să-și continue explorarea.
Din această interacțiune, simplă la prima vedere, copilul poate învăța multe lucruri și își poate crea unele așteptări sau, la rândul lui, scenariul inconștient că, dacă încearcă să plece de lângă mama lui, atunci ea va avea o reacție puternică sau, cu alte cuvinte, că o va distruge pe mama lui cea bună. O dată creat, acest scenariu are potențialul de a se repeta toată viața. Adică, mai târziu, ca adult, copilul de acum va simți vinovăție sau chiar își va interzice orice acțiune care l-ar face să plece temporar de lângă cei dragi.
Sunt sigură că ați cunoscut persoane care spun despre cuplul lor „Noi stăm/ieșim tot timpul împreună.” Sau „Nu mă lasă să ies fără el/ea.” Mame care merg pe trotuar și urlă când copilul nu vrea să le țină de mână sau se duce la un metru de ele. Părinți care, din tot felul de motive, le interzic copiilor lor adolescenți experiențe din care ei lipsesc, chiar și să meargă singuri pe stradă. În oglindă, desigur, există o mulțime de adolescenți cărora le e frică să meargă singuri pe stradă, mai ales seara, întrucât cred că o să-i atace cineva și o să-i omoare.
Lucrurile se complică și mai mult dacă „plecarea” devine abstractă. În sensul că nu este o plecare de pildă la mall sau în altă localitate, ci procesul prin care copilul își formează o identitate (uneori doar puțin) diferită de a părinților sau față de așteptările lor. În identitate aș include sisteme de valori, opinii, deprinderi și comportamente. Revenind la exemplul cu trandafirul, mama, interzicându-i să plece de lîngă ea, îi interzice întregul demers de explorare, ca și cum i-ar transmite că e periculos să-ți dorești să cunoști ceva ce nu știi deja, adică să fii curios. Iar, poate chemându-l înapoi la ea, îl învață pe copil că singurul obiect permis al curiozității lui este ea însăși. Doar atât. Pe urmă mai mult ca sigur se miră și e foarte supărată că copilul ei detestă să învețe la școală…
Să nu uităm că aceste scenarii inconștiente (termenul tehnic în psihanaliză este „fantasmă inconștientă”) ne domină întreaga viață. De obicei nu ne dăm seama de ele, noi simțim doar anxietate, iar motivele pe care le avem în minte, deci conștientizate, sunt unele care au sens rațional pentru noi și, de regulă, sunt chiar rezonabile. Mai mult, tindem să acționăm mereu conform lor, pur și simplu ne este imposibil sau extrem de greu să ne abținem. Se repetă la nesfîrșit sau până când ne ocupăm de ele și încercăm să le elaborăm, abordând alte perspective.
Mama din exemplul de mai sus va reacționa la fel, adică o anxietate uriașă și apoi interdicția zbierată sau insinuantă, în toate situațiile când copilul va încerca să plece de lângă ea. Când fuge pe plajă cu un alt copil, când vrea să rămână peste noapte la un prieten, iar, mai târziu, dacă are o iubită cu care pleacă de sărbători în Caraibe sau dacă își alege o profesie care nu-i convine ei.
Ce înseamnă interdicție insinuantă? Am cunoscut o mamă care își obliga fiul adolescent să facă fotbal de performanță, deși știa de la antrenor că nu este prea talentat. Nu sună prea rău, nu? Ei bine, băiatul era obligat să se ducă în fiecare zi, inclusiv duminica, la antrenamente, la ora 6.30 dimineața și apoi la 6 seara. Avea 16 ani și voia să stea cu prietenii (colegi de liceu), să se ducă pe la petreceri cu ei, să aibă o iubită. Nu putea să facă nimic din toate astea, căci era nevoit să-și facă întregul program în funcție de antrenamente și să se culce la 10 seara pentru a ajunge la antrenamentul matinal. Când el îi spunea că-și dorește să aibă o viață socială, ea îi amintea că are o mulțime de prieteni în echipa de fotbal și că se duce cu ei în cantonament. În același timp mama era liniștită, băiatul n-avea cum să fumeze, să bea alcool și să piardă nopți. O altă perspectivă asupra acestei interacțiuni este că ea, fără îndoială, își punea propriile-i nevoi pe primul plan, DOAR ea trebuia să fie mulțumită.
Imaginați-vă că scena cu trandafirul se repetă tot timpul. Mama are scenariul inconștient de tip Romeo și Julieta „Dacă copilul meu pleacă de lângă mine, atunci moare.” Sau altfel spus „Fără mine, moare.” Sau, și mai profund, căci așa stau lucrurile în inconștient, „Eu mor fără el.” În relație cu ea, copilul își creează și el un scenariu care îl completează pe al ei. Acesta poate fi complementar „Fără ea, mor,” identic, „Fără mine, moare,” sau multe alte variante, în funcție de experiențele trăite de el. De pildă „Mama mă sufocă (mă omoară)” sau „Eu o distrug pe mama când vreau să plec.” Altul mai periculos este „Nevoile mele o omoară,” una dintre sursele masochismului psihic.
Întregul nostru inconștient (care ne domină viața) este format din scenarii. Cu cât scenariul este mai intens sau mai catastrofic, cu atât mai nefericiți suntem. Și cu atât mai puternic simțim nevoia să-l repetăm. Mai mult, ne alegem în jurul nostru predominant oameni, fie că ne sunt iubiți/iubite, fie că ne sunt prieteni, care ne „ajută” să le punem pe scena vieții noaste cât mai des. Uneori chiar îi împingem pe cei din jur în ele. Le impunem anumite roluri, așa cum și ei ne impun nouă rolurile din scenariile lor, doar pentru a le repeta la nesfârșit.
Iubirea are în noi scenariul ei. N-ar fi rău să-l putem descifra. Abia atunci avem o șansă să nu ne mai înconjurăm de oameni care ne fac rău sau ne produc suferință și să le găsim înlocuitori care să ne valideze sau să ne ajute să evoluăm.
