Pe Netflix
Este un film german care mi-a plăcut destul de mult. Nu chiar datorită interpretării actorilor sau acțiunii în sine, ci mai ales pentru că intriga introduce o dilemă etică și morală originală și interesantă, iar personajele au o personalitate dinamică și se schimbă similar cu ce ar putea să se întâmple în realitate.
Personajele principale sunt Max și Elena. Cei doi formează un cuplu perfect.
Max lucrează la o corporație care a descoperit cum să transfere ani din viață între persoane compatibile genetic. El este declarat angajatul anului, după ce fraierește un amărât de adolescent să-și vândă 15 ani din viață.
Evident, oamenii săraci sau plini de datorii își vând anii celor bogați care, iarăși evident, sunt disperați să găsească oameni compatibili genetic cu ei. Iar, mai mult, așa cum este și cazul Elenei, dacă, în această lume distopică, ai datorii prea mari, atunci ești forțat (de autorități? Prin contract? Nu-i clar) să cedezi un număr proporțional de ani. În cazul ei, 40.
Așa că Max devine angajatul anului în compania care i-o transformă pe soția lui cea frumoasă într-o babă cam acră. Elena încearcă să se obișnuiască cu noul ei corp, fără prea mult succes, și decide să se separe de Max, căruia, mai nou, i-ar fi putut fi și bunică.
Însă, ca orice soț iubitor, Max nu se resemnează cu noua lui viață, așa că decide să ia cu forța anii soției lui înapoi de la șefa lui din corporație. Având în vedere că ea rămăsese singura bătrână de peste 70 de ani din consiliul de conducere al corporației, probabil că-și căuta de mulți ani o persoană compatibilă genetic și a simțit că dă norocul peste ea când a găsit-o pe Elena.
Așa că Max o răpește pe șefa lui și încearcă să recupereze anii soției sale de la ea. Desigur, e nevoie și ca nevastă-sa să fie de acord cu planul său și să-l însoțească în acest deemers palpitant.
Acum, ce am uitat să spun este că Elena e medic într-un spital. Iar Max, ca angajatul anului, i-a convins pe mulți oameni să-și vândă ani din viață – cât mai mulți – corporației hidoase. Interesant este cum evoluează cei doi protagoniști pe parcursul filmului.
Mi-a plăcut mult ideea implicită – și foarte adevărată – că n-ai cum să înțelegi și nici măcar să-ți imaginezi ce simte un bătrân. Poți să-i gândești starea, dar n-ai cum să empatizezi prea mult cu el. Când te trezești brusc cu 40 de ani mai în vârstă, având corpul deja decrepit, iar moartea te pândește la ușă, mă întreb ce prioritate mai mare decât să întinerești ai putea să ai.
Este o problemă reală și în lumea noastră de zi cu zi. Oamenii cu foarte multă putere și inimaginabil de mulți bani, aidoma lui Trump sau Putin, n-au cum să se resemneze cu ideea că vor muri și, așa cum spunea cineva zilele trecute, dacă ar fi eficace, n-ar avea nici o reținere să omoare câte un adolescent pe zi ca să-i fure sângele prin transfuzii. Adică orice etică și morală dispar atunci când te apropii de moarte.
Psihologic vorbind, se activează instinctul de supraviețuire și… gata. Care pe care, fără să mai existe și altă opțiune.
Nu vreau să dezvălui ce se întâmplă mai departe în film, însă o să spun doar că traiectoria psihologică a personajelor este foarte coerentă și că m-am întrebat de mai multe ori, încercând să fiu cât mai sinceră față de mine însămi, ce aș face în locul lor. Chiar și doar pentru acest motiv eu cred că merită să vă uitați la filmul Paradise.
Concluzie: Este un film care te pune pe gânduri și, dacă poți sau ai curajul de a fi sincer cu tine însuți, chiar poate avea un oareșce impact asupra relațiilor sau vieții tale. Din acest motiv mi-a plăcut destul de mult.
💡💡💡💡
