În seria Hawthorne, Horowitz apare ca personaj în carte și, de altfel, scrie la persoana I. El este ajutorul detectivului Hawthorne, un bărbat enigmatic, taciturn, care vorbește foarte puțin despre el însuși. Un fel de Watson pentru Holmes, este ambivalent față de detectiv: simte o admirație amestecată cu invidie pentru inteligența lui, care îl ajută să descopere cine sunt criminalii. Deseori se și enervează, mai ales când detectivul este criptic și nu vrea să dezvăluie cum gândește sau detalii despre viața lui particulară.
În dimineața de după premiera piesei Mindgames, scrisă de Horowitz, criticul literar care face praf reprezentația, este ucisă prin înjunghierea cu pumnalul primit cadou de dramaturg. Horowitz devine suspectul principal și este arestat de o polițistă caricatural de incompetentă. Atunci el este nevoit să apeleze la ajutorul lui Hawthorne.
Cartea este plină de umor. Auto-ironia autorului este liantul care leagă cartea și îmi aduce zâmbetul pe buze ca, de altfel, în toate romanele din această serie.
Cred că este foarte greu să scrii despre tine, la persoana I și să te prezinți ca fiind cam… idiot. Mai ales când îți păstrezi în carte fapte și informații despre viața ta reală. Pentru mine este un mare talent să renunți la narcisism și să scoți din tine o parte naivă și nu atât de minunată.
Deși majoritatea romanelor despre viața în culisele teatrului nu prea mă încântă, aici detaliile tehnice care mă plictisesc lasă locul personajelor, adică actorii și angajații care participă la punerea în scenă a piesei. Ca în orice carte britanică ce se respectă, aceste personaje sunt complexe, nu sunt polarizate în bune și rele.
De pildă, Jordan, unul dintre actori, este un indian american stereotipal, solid, cu părul prins în coadă și o înclinație spre violență, dar care se ceartă cu nevastă-sa și care mi-a inspirat duioșie când agresivitatea lui s-a preschimbat în opusul ei din dorința fierbinte de a găsi criminalul și, deci, de a-l ajuta pe Horowitz.
Desigur, vedeta seriei este de fapt Hawthorne, un om introvertit, iritant de rezervat mai ales pentru o persoană extravertită, cu o inteligență sclipitoare, de care nu îi e rușine deloc. Pare egoist și chiar răutăcios uneori, dar a-l avea prieten se poate considera o mare performanță. Scenele cu el sunt departe de a fi plictisitoare.
Romanul este un whodunnit clasic, cu prezentarea personajelor, crima, interviurile cu suspecții și cunoscuții victimei, iar, la sfârșit dezvăluirea criminalui pe scena teatrului, despre care chiar și personajele recunosc că pare a fi desprinsă din romanele Agathei Christie.
Nu m-am prins cine e criminalul, deși indiciile existau și erau împrăștiate pe alocuri.
Concluzie: Mi-a plăcut foarte mult acest roman, cu intriga, personajele bine conturate și umorul ei englezesc. Ce mi se pare special la el este că autorul apare cu viața lui reală în carte și că este un whodunnit clasic, fără detectivi deprimați și traumatizați.
I loved it:
❤❤❤❤❤
