a VIII-a din seria The Dublin Trilogy
Autorul, în prefața romanului:
Mă bucur să vă pot spune că cel mai bun lucru care s-a petrecut după ce am ajuns la a șaptea carte din serie este că oamenii, în sfârșit, au încetat să-mi mai trimită emailuri în care să mă întrebe dacă înțeleg ce înseamnă cuvântul „trilogie.”
Deci Fortunate Son este a opta carte din trilogia Dublin, iar aproape totul se petrece în… Londra. Și totuși nimic nu contează când personajul principal este un polițist foarte haios și cu o inimă cât casa pe nume Bunny McGarry.
Dintre toate personajele pe care le-am cunoscut în toate cărțile pe care le-am citit până acum, cred că pe Bunny îl îndrăgesc cel mai mult. Are un umor care mă face să râd cu lacrimi, este nemaipomenit de loial, găsește tot felul de idei ingenioase de a se descurca când se confruntă cu vitregiile sorții (și peste el năvălesc tone în fiecare carte) și are o mulțime de prieteni interesanți, precum călugărițele belicoase caterisite de aici. Autorul spune despre una dintre ele: Combinația de viață sănătoasă și încruntări furioase, veșnic așternute pe chipul lor, face ca singura metodă de a estima corect vârsta unei călugărițe obișnuite este s-o tai pe din două și să-i numeri inelele anuale.
Caimh McDonnell are un umor incisiv și pentru mine este o adevărată încântare să-l citesc. Aștept să-i apară cărțile cu multă nerăbdare. Întotdeauna o păstrez pe ultima apărută pentru zile negre, așa încât această recenzie este de fapt pentru penulltimul roman din serie.
Bunny este în saună, împreună cu protejatul său, adolescentul Deccie, și cu bunicul acestuia, când peste ei dă buzna călugărița Bernadette. Ea îl roagă pe Bunny să se ducă la Londra și să-l caute pe Sean, fiul unei femei cu cancer în fază terminală, pentru ca aceasta să-și poată lua rămas bun de la el.
Zis și făcut. Bunny pleacă din Dublin și ajunge în metropola deloc prietenoasă cu un polițist din Gardai irlandeză. Boxerii și angajații din sala de box, unde Sean lucrase până să dispară, nu sunt singurii care-i bagă bețe-n roate lui Bunny. Pe lângă ei mai sunt și polițiști londonezi, angajați ai MI5, niscaiva ruși și alți oameni pe care îi întâlnește și care i se opun. Însă își face și câțiva prieteni, adică o barmaniță care îl găzduiește și un bărbat în vârstă, fost jurnalist sportiv, care îi devine partener în demersul său de a-l găsi pe Sean.
Uneori Bunny ajunge în locuri unde și-o încasează:
Cei din șezlonguri ședeau în aceeași poziție, cu picioarele crăcănate cât mai mult cu putință. Păreau că alcătuiesc o scenă ce ilustrează perfect tendința unor bărbați nesimțiți de a ocupa spațiul celor de lângă ei. Sau Bunny nimerise de fapt în sala de așteptare a unei clinici de boli venerice.
Iar alteori se îmbracă la patru ace pentru a se duce la petreceri, însă nimerește în debara. Are tot felul de peripeții până să ajungă la Sean. Și, indiferent în ce situație se află, Bunny nu-și pierde umorul.
Romanul are și o parte tristă. Din păcate, în realitate, tristețea și disperarea nu pot fi evitate când ai de-a face cu interlopi, chiar dacă ei sunt în Londra.
Concluzie: Pentru mine este o încântare să citesc un roman de Caimh McDonnell, cu atât mai mult cu cât este al optulea dintr-o… trilogie. Ba chiar mi-aș dori foarte mult ca trilogia lui, avându-l pe Bunny ca personaj principal, să depășească suta. Oricum, eu cred că nici nu contează prea mult subiectul cărții când aproape în fiecare pagină pot să-i citesc peripețiile acestui minunat năzdrăvan din Gardai. Imaginația și umorul de neegalat ale autorului mă fascinează.
