În discuțiile mele cu părinții și copiii, am identificat doi factori principali care influențează apariția unor probleme ce duc la crearea de patologii care scad inteligența copiilor:
- Părinți care își supra-protejează copilul și/sau sunt prea indulgenți cu el (adică nu impun limite decât în ce-i privește personal)
- Atmosfera din majoritatea școlilor, inclusiv particulare. Mă refer la faptul că în clase, încă din ciclul primar, elevii cu performanță școlară mare, care „învață” sunt deseori persecutați și izolați social de colegii lor. Am auzit deseori porecla de „urzică,” ce li se pune frecvent copiilor care învață și iau note mari chiar și la o singură materie.
O să repet ce am spus în prima parte a acestei serii de articole.
Aproximativ 85% din oameni se nasc cu un coeficient de inteligență mediu (100) sau mai mare. Cei 15% care au inteligența din naștere sub medie, de regulă au probleme biologice, genetice, boli specifice etc.
Este foarte greu să-ți crești IQ-ul și foarte ușor să-l scazi. Iar, când vorbesc despre prostie patologică, eu mă refer la tot felul de scenarii inconștiente și angoase, pe care le dobândim în urma experiențelor noastre, și care ne sabotează inteligența.
În continuare voi da câteva exemple de scenarii inconștiente, surse ale prostiei patologice, care poate fi îndepărtată prin psihoterapie:
- O atitudine nesănătoasă față de autoritate. Profesorii și părinții sunt autorități pentru copil. De asemenea, el ar trebui să distingă (începând cu vârsta școlară) între autoritate predominant bună și autoritate predominant rea. Pe scurt, supra-protejarea copilului îl împiedică să-și facă o părere personală despre autorități, pentru că o preiau automat pe cea a părinților. Adică n-au ocazia să gândească (mai) deloc cu capul lor.
Este foarte mult de spus despre atitudinea despre autoritate. S-au scris mii de cărți despre acest subiect, însă eu mă voi rezuma la ce am descoperit în cabinet.
Există două extreme: idealizare și opusul acesteia, pe care l-aș numi disprețuire. Copiii în general își idealizează părinții și se adaptează ei înșiși la relația cu părinții, când aceștia greșesc. Adică, dacă un părinte – să zicem – îi interzice copilului său să se joace pe malul mării și îl ține legat de umbrelă, iar copilul vede că alții de vârsta lui construiesc un castel de nisip lângă apă, copilul n-o să creadă că părintele său greșește, ci, mai ales dacă e supra-protejat (așa cum reiese chiar din interdicție) o să creadă că el este mai prost decât cei care construiesc fericiți castelul. Părinții îi interzic să se ducă pe malul apei de teamă că va păți ceva rău, de care el nu este în stare să se apere. Sau că chiar se va arunca în cel mai mare val și se va îneca, adică nu îi dau nici cea mai mică șansă să fie „deștept” și să aibă grijă vreun pic de el însuși. Cum spuneam, copilul nu poate să creadă că părintele greșește – deci că nu este o autoritate perfectă – ci dă vina pe el însuși. Începe să se creadă prost. Începe să creadă că o autoritate bună nu-l lasă niciodată de capul lui.
Mă duc mai departe cu logica și spun că un astfel de părinte nu-și va lăsa sau îndemna copilul să învețe singur. Nu-l va lăsa să gândească singur. Părintele îi va impune ce să creadă și ce să gândească, deseori chiar ce să simtă. Iar meditatorul îi va face temele și îi va explica totul, de asemenea fără a-i permite să gândească cu capul lui și să descopere singur soluțiile unor probleme. Nu neapărat pentru că meditatorul nu vrea sau e incompetent, ci pentru că copilul refuză orice altă variantă în afară de a scăpa de teme (fiindcă i le face meditatorul).
Gânditul este ca efortul fizic, doar că e al micilor celule cenușii. Necesită perseverență, antrenamente și multă transpirație mentală. Iar mulți părinți consideră că a-l scuti pe copilul lor de asemenea eforturi face parte din rolul lor de a-l proteja. De pildă fie îl trimit la meditații să-și facă temele, fie le fac ei în locul copilului. Asta se vede în cabinet când un copil face crize dacă eu nu accept să fac ceva în locul lui (îmi amintesc de un episod cu o fetiță care a urlat vreo jumătate de oră după ce a încercat să mă oblige să desenez ceva în locul ei, deși eu sunt anti-talent la desen și fără îndoială că desenam mai prost decât ea).
Atunci persoana care îi pune să gândească devine instantaneu o autoritate disprețuită. Iar părinții care se grăbesc să gândească (sau deleagă un meditator) în locul copilului rămân autoritatea idealizată. Dacă profesorul, pentru că îi pune să gândească, devine o autoritate disprețuită – și, credeți-mă, așa stau lucrurile aproape peste tot – copilul, cu siguranță, va detesta materia pe care acesta i-o predă.
Așa încât, dacă părinții vor să crească inteligența copilului lor sau măcar să-l ajute să nu și-o saboteze, ar fi bine ca ei să se prezinte ca fiind o autoritate umană și reală, cu bune și rele. Și să vorbească cu copilul despre asta. Să-și ceară scuze când greșesc și sunt dominați de prea multă anxietate (ca teama că copilul o să moară dacă se duce și el să construiască castele de nisip pe malul apei). Și mai degrabă să fie curioși să cunoască personalitatea pe care o copilul o are deja, nu să-i impună ei tot ce să gândească și să simtă. De asemenea, să fie un picuț reflexivi și să nu se lase mânați doar de instincte, ci și de rațiune.
Pe scurt, dacă un părinte își crede copilul prost (fiindcă nu-l crede în stare să facă nimic, inclusiv să gândească sau să ia decizii), cel mai des copilul va sfârși prin a fi copleșit de probleme și, deci, de prostie patologică.
Aici scenariul inconștient se referă la nevoia părinților de a fi idealizați de copiii lor și la reprezentarea părintelui perfect ca obiect inconștient.
- Lipsa de modele. Am constatat că există o lipsă acută de modele nu doar ale copiilor și adolescenților, dar și a părinților lor. Sau, mai bine zis, majoritatea modelelor pe care le-am văzut nu inspiră nimic din punct de vedere intelectual. De cele mai multe ori sunt modele legate de bani și putere. Nu inteligență, gândire, artă, creație. Dacă părinții discută la masă despre ce manea (ca simbol al faimei și bogăției) au descoperit, uitându-se pe Youtube, copilul va prelua acest model de la ei. Dacă părinții discută la masă despre – să zicem – care e capitala Lituaniei, copilul va înțelege că nu e un lucru atât de rău să înveți geografie sau, în general, să cunoști lucruri din mai multe domenii. Ba mai mult, dacă el vrea să intre în concurență cu părinții (în adolescență de pildă) va încerca să cunoască mai multe lucruri decât ei, să devină mai inteligent decât ei.
Există o mare diferență între modele. Dacă părinții vorbesc mereu despre Becali (și îl citează), copilul va percepe corect că el este modelul lor. Dacă vorbesc despre Gabriel Liiceanu (și îl citează), copilul îl va crede model pentru părinții lui. Mai mult sau mai puțin inconștient, probabil va încerca să semene cu modelul despre care crede că e al părinților.
Dacă părinții nu fac decât să-i critice pe toți cei din jur, atunci copilul le va urma exemplul, căpătând o atitudine refractară față de toți și toate, refuzând să aibă alt model decât părinții lui și, în general, disprețuind pe toată lumea.
E important ca părinții să aibă modele pe care să le transmită copiilor. Sau măcar să-i lase pe copiii lor să și le găsească singuri.
Scenariul inconștient se referă la obiectele idealizate care pot duce la sabotarea inteligenței sau pe dos, la dezvoltarea acesteia. Lipsa de modele indică un scenariu inconștient narcisic, de tip Eu sunt cel mai tare. Iar, dacă ești cel mai tare, atunci n-ai ce să înveți de la nimeni, nu-i așa?
