Prostia patologică – continuare
În psihanaliză, ADHD-ul este un simptom, nu o boală. Sub compulsia către activitate sau incapacitatea de concentrare se ascund motivele reale ale acestor probleme.
ADHD-ul este o fugă. Un om care face întruna câte ceva, n-are timp să gândească. Dacă s-ar opri, atunci gânduri și sentimente periculoase pentru el i-ar năvăli în minte, aidoma unui tsunami.
De pildă un copil cu ADHD, la începutul unei terapii nu se joacă la propriu. Probabil doar înșiră o mulțime de jucării pe toată mobila și pe podea, ca și cum ar face mizerie. Încetul cu încetul apar frânturi de joc, adică copilul se oprește aproape imediat cum a început să-și formeze în minte un scenariu. Mai târziu scenariile prind mai mult contur, iar la sfârșitul terapiei se contopesc unele cu altele într-o poveste coerentă.
De pildă:
Naomi aruncă toate jucăriile din cufăr pe jos. După trei ședințe a învățat deja cum să-și drămuiască timpul ca să nu se mai poată juca cu ele. Doar că eu, cu zece minute înainte de finalul întâlnirii, o anunț că ea poate să se joace cum vrea, dar că eu o să pun la loc jucăriile în cufăr. Fetița e nemulțumită și începe să se răstească la mine, dar eu îi răspund calm și îi spun că chiar și jucăriile trebuie să se întoarcă la ele acasă.
În următoarea ședință, fetița aruncă pe podea trei păpuși, după care se uită la mine și spune:
⎻ Și acum păpușile astea trebuie să se ducă acasă
⎻ Și ce găsesc acolo? o întreb eu.
⎻ O găsesc doar pe mama. Că tata a plecat și nu se mai întoarce. (părinții ei tocmai au divorțat, iar Naomi tocmai a primit diagnosticul de ADHD)
Nu pot să enumăr câte probleme sunt negate de această boală, foarte la modă acum. La copii apar tot felul de nemulțumiri legate de părinți. La adolescenți probleme în relații cu colegii și cu prietenii, căci nemulțumirea față de părinți de regulă e explicită și elocventă. Iar la adulți cred că sunt sute de motive pentru care pot să apară astfel de simptome.
Un motiv care deseori apare la orice vârstă este nemulțumirea de sine, implicit auto-agresivă. Subiectul dezorganizării minții este atât de vast, încât o să mă rezum la îndoielile legate de imaginea de sine.
Simptomul împușcă doi iepuri deodată, căci, pe de o parte, împiedică gândurile și afectele să apară în minte și, pe de altă parte, distruge capacitatea omului de a-și da seama ce-i cu el. Una dintre cele mai mari probleme este că omul uită cum era înainte ca simptomul să apară și se obișnuiește să funcționeze așa. Mai mult, pentru că dezorganizarea minții sale a apărut tocmai pentru a-l apăra de gânduri și afecte deranjante, adolescentul și adultul se împotrivesc cu tot ce sunt în stare unei schimbări care să-i trimită în trecutul periculos de dinainte.
Discursul adulților sau adolescenților este ca jocul unui copil, doar că mult mai abstract și mai complex, căci au avut timp să-și formeze personalitatea și, laolaltă cu ea, tot felul de apărări.
În psihoterapie cel mai important lucru este… să te duci la ședințe. Ori o persoană cu mintea împrăștiată poate foarte bine să uite ora sau/și ziua la care trebuie să bată la ușa cabinetului meu. De unde vine asta? Păi, deseori este o consecință directă a faptului că, mai ales în copilărie, s-au simțit mereu bătuți la cap să facă câte ceva neplăcut, sau, mai bine zis, au simțit că n-au (prea mult) control asupra vieții lor. Iar, dacă la început refuzul de a se supune a fost un protest, pe urmă a devenit un mod de viață. Mai precis, copilul sau adolescentul nu fac decât să stea toată ziua cu ochii lipiți de ecranul telefonului și ajung să mai facă și altceva doar dacă – să zicem – îi obligă mama.
Iar atunci se creează un joc al dependenței. Dacă nu există nimeni care să le spună ce să facă, atunci nu fac nimic și au doar eșecuri pe orice plan (relațional, școlar, profesional etc). Dacă există cineva (în copilărie și adolescență mama sau tata, iar mai târziu o altă persoană, de pildă soțul, soția, șeful, colegul etc), atunci, plini de lehamite se execută, dar succesul, dacă îl au, nu e resimțit ca fiind al lor, ci al persoanei pisăloage.
Aceasta este o situație frecventă și cred că reprezintă unul dintre principalele motive pentru care oamenii n-au încredere în ei înșiși.
Într-un mod straniu, am constatat că, deseori, capacitatea de concentrare are legătură cu atitudinea față de plăcere. Dacă îți place un lucru, (hobby, materie de studiat, domeniu de cunoaștere) atunci pasiunea pentru acesta tinde să învingă tendința contrară de căsăpire a gândurilor.
Cum dobândește cineva o pasiune pentru un domeniu de cunoaștere?
În primul rând talentul înnăscut. De pildă pentru un domeniu artistic precum pictura sau muzica.
În al doilea rând prin imitație. Dacă la masă în familie, părinții poartă discuții aprinse despre – să zicem – astronomie, copiii au două căi posibile pe care s-o ia. Fie se molipsesc de la părinți și începe să le placă la nebunie astronomia, fie o urăsc de moarte (pentru că se simt geloși și/sau ignorați).
În al treilea rând prin libertatea de a alege. Sună aiurea, dar transportul de colo-colo în mașină al copilului la tot felul de activități alese de părinți, nu le dă, aproape niciodată, ocazia copiilor de a-și alege un domeniu care să le placă. Această minunată îndeletnicire modernă a părintelui „bun” are de fapt două consecințe:
1. Îi scutește și pe părinți și pe copii de orice urmă de timp liber. Și de orice altă preocupare nouă. Cu consecința vizibilă și promptă că invariabil descurajează gândirea și poate să ducă la ADHD.
2. Copilul nu simte că el a ales ce să facă. Chiar dacă îi place sau, în urma influenței părinților și instructorilor ajunge până la urmă să-i placă, el, cel mai probabil va urî acel domeniu mai târziu, căci în sinea lui, știe că este impus de alții și nu a fost alegerea lui.
Ca și cum părinții ar alege pentru el ce să-i placă și ce să nu-i placă. Este catastrofic. Și pentru imaginea de sine a copilului (căci părinții îl consideră incapabil să aleagă pentru el însuși – deci, din perspectiva asta, îl consideră prost) și pentru că sunt excluse din start orice alte activități potențial viitoare pasiuni pentru copil.
Mulți copii, în special cei care se simt prea controlați de adulții din viața lor, inconștient se simt vinovați dacă le place un lucru care nu-i propus de părinți și își retează singuri orice preocupare pentru acesta. Complicat, nu?
