Cu toții am auzit tot felul de comentarii gen x (adică o categorie de oameni) sunt proști. Sau fie o declarație clară Sunt cel mai deștept/cea mai deșteaptă dintre toți. Fie indirectă, adică Eu știu ce-i mai bine și aici urmează ceva de genul pentru tine sau despre (introduceți voi ce vreți).
De pildă cineva care are certitudinea că – să zicem – turmericul, într-o cantitate suficientă, te vindecă de orice boală, inclusiv cancer, malarie, sau auto-imune, crede că el (poate să fie și ea, dar o să folosesc masculinul pentru simplitate) este o persoană informată, că ție îți lipsesc informațiile necesare și că, chiar dacă tu nu le găsești după o săptămână de căutat în biblioteci reale sau virtuale, el tot are dreptate și e mai deștept decât tine. Adică, după cum zice fostul meu formator Nu poți să convingi pe nimeni că e prost.
Am observat că acum poți găsi argumente care sună nemaipomenit de rațional și frumos pentru a susține absolut orice fel de idee, oricât de năstrușnică ar părea. Imaginația și știința se întrepătrund, creând un produs deseori spectaculos, iar omul cu pricina își creează gânduri, combinând cele două domenii distincte ori extrăgându-le fie din imaginație, fie din știință, după cum îi convine în acel moment. Faza cu „oamenii de știință,” fără a spune cine sunt ei, sau „studii științifice,” fără a preciza nici cine le-a realizat și, bineînțeles, nici în ce condiții de mediu sau pe ce eșantion, a fost nemaipomenit de utilă pentru cei care simt nevoia să ne bage pe gât tot felul de inepții.
Întrebare: Cine sunt proștii?
Răspuns: Nimeni, de fapt.
În realitate, noi, cu toții, credem ce ne convine. Mai exact avem nevoie ca, mai presus de orice, să ne validăm opiniile, prin definiție subiective, iar unii dintre noi au o nevoie uriașă să-i controleze pe alții prin manipulare.
În principiu (aproape) nimeni nu-i prost, pentru că IQ-ul (coeficientul de inteligență) are o distribuție gaussiană. 1 Adică puțin peste 68% din populația globului are IQ-ul în jurul valorii mediane de 100. 15 puncte reprezintă o treaptă de inteligență, iar peste 68% se află în jurul mediei. Asta înseamnă că doar vreo 16% din oameni sunt mai inteligenți decât media și tot vreo 16% mai puțin inteligenți. „Proștii” sunt doar vreo 16% dintre noi, iar mulți dintre ei au defecte biologice. Ca să înțelegeți puțin despre ce vorbesc, o persoană cu un IQ mai mic decât 85 nu cred că poate învăța tabla înmulțirii, nu e în stare să înțeleagă mai nimic din vreun film și cu greu poate să scrie chiar o propoziție simplă.
Întrebare: Atunci unde e prostia?
Răspuns: Se transformă de fapt în patologie.
Lucrând cu copii, am observat că mulți dintre ei îl iau pe Nu știu în brațe. La prima vedere motivul pentru care un copil spune de obicei că nu știe pare lene (să gândească) sau fugă de conflict (să nu spună ceva care să supere).
Doar că eu am descoperit un cu totul alt motiv. Care m-a uimit nespus de mult. Mulți dintre acești copii evită rivalitatea în special cu părinții. Adică în inconștientul lor, scenariul sună cam așa: dacă eu știu un lucru, iar părinții mei au mari șanse să nu-l știe, atunci ei n-o să mai aibă cum să aibă grijă de mine, deci mă vor părăsi. Iar asta se poate întâmpla indiferent ce spun sau cum se poartă părinții sau profesorii cu copilul. Ce anume poate duce la formarea unui astfel de scenariu inconștient n-am de unde să știu, însă pot bănui. De pildă copilul se poate simți părăsit dacă e dus la un curs de limbă – să zicem – japoneză, căci părinții îl așteaptă afară și probabil nici nu cunosc japoneza.
Un alt motiv pentru care un copil poate să zică mereu Nu știu este să-i irite pe adulți. În sinea lui, copilul își pedepsește părinții sau profesorii pentru anumite greșeli. Asta nu înseamnă că părintele sau profesorul a greșit în realitate, ci doar că acel copil a perceput acțiunea adultului ca fiind un atac împotriva lui. Deseori refuzul de a învăța sau de a ști este un act inconștient de rebeliune față de un părinte care insistă ca odrasla lui să învețe. Iar, desigur, a-i pune pe elevi să învețe este rolul cel mai important al unui profesor. În plus, dacă elevului nu-i place profesorul, refuzul de a învăța la materia lui este aproape o certitudine.
Ce înseamnă că actul e inconștient? Înseamnă că motivul nu e vizibil, iar copilul și părinții n-au nici cel mai mic habar că e o revoltă din străfundurile psihicului. Pentru toată lumea pare că acel copil nu este în stare să înțeleagă ce i se predă sau ce citește. Practic inconștientul îl face pe copil fie să nu înțeleagă, fie să nu poată învăța. Sunt copii care plâng sau fac crize de furie când trebuie să-și facă lecțiile sau să învețe. Sau pur și simplu cred și îi conving și pe cei din jur că nu înțeleg mai nimic.
Exemple:
- Un copil începe să pună la îndoială existența lui Moș Crăciun. Cel mai probabil va vorbi despre asta. Dacă părintele nu-i confirmă îndoielile, adică susține în continuare că Moș Crăciun există, copilul își va simți inteligența invalidată. Părintele practic va transmite mesajul că inteligența copilului e inferioară inteligenței sale și că acest construct cultural fictiv este real. Ca și cum i-ar nega copilului contactul cu realitatea (inteligența și sănătatea lui mentală) și i-ar încuraja gândirea magică, convingerea că ce e în imaginația lui există în realitate. Și, pur și simplu se va simți prost. La propriu. Generalizând, e bine să spui adevărul copilului tău, mai ales dacă el îl bănuiește.
- Copilul își exprimă angoasele prin joc. Dacă lași un copil să se joace cum vrea el (cu jucării), atunci vei afla foarte multe lucruri despre viața lui interioară. Adică despre cum percepe el lucrurile, cu mintea lui imatură de copil. Întotdeauna sunt surprinsă de imaginația bogată a copiilor și de modul neîntinat de prejudecăți în care un copil interpretează lumea din jurul lui. De pildă, chiar și o interdicție îndeptățită poate fi interpretată ca pe un mesaj de tipul Ești prost (pentru că eu știu ce-i mai bine, nu tu), după cum la fel de bine poate fi interpretată și altfel, de pildă ca o protecție sau o limită uneori chiar dezirabilă.
- Supra-protecția nu doar că transmite mesajul Ești prost fiindcă, dacă eu, cel deștept nu-ți spun ce să faci sau ce să nu faci, tu o s-o dai în bară, dar sabotează mintea, inteligența, încrederea în sine a copilului și așteptările lui într-o relație. Unde-i limita între protecția sănătoasă și cea devoratoare? Fiecare dintre noi trebuie să-și folosească rațiunea ca s-o identifice.
