Lost Lambs este numele grupului de suport afectiv din biserica unui orășel situat pe malul mării. Majoritatea întâmplărilor și personajelor din carte se învârtesc în jurul acestei biserici și a preotului (haios) din ea. Deși membrii familiei Flynn nu par să fie credincioși, ba chiar unii dintre ei se declară atei, ei îi cer sfatul preotului și se roagă înainte de masă.
Personajele principale ale romanului sunt membrii familiei Flynn, adică Bud, un fost cântăreț de rock dintr-o trupă, care acum este contabil la o companie de transport maritim, Catherine, soția lui, care își dorește să fie fotograf de artă, Abigail, fiica lor frumoasă de 17 ani, Louise cea mijlocie, care se simte ignorată și Harper, fiica deșteaptă de 12 ani, care intră mereu în bucluc tocmai pentru că e foarte inteligentă.
Catherine, plictisită în relația ei cu Bud, cunoaște un barman care e și ceramist și se apucă să flirteze cu el. Apoi îi propune soțului ei să aibă un mariaj liber, adică să și-o tragă și cu alții. Bud este stupefiat, însă n-are ce să facă și acceptă. Nu e prea fericit de noua lor înțelegere, așa încât doarme noaptea în mașină și se duce la biserică în grupul Lost Lambs.
Abigail se preocupă în special de felul cum arată și își caută activ un iubit. Fără îndoială că este o persoană superficială, deși ea nu se crede așa. Este fascinată de bodyguard-ul lui Paul Alabaster, patronul bogat al companiei de transport maritim unde lucrează Bud, tatăl ei.
Louise, simțindu-se ignorată de toată lumea, intră într-o relație online cu un individ dubios, pe care îl consideră iubitul ei. De asemenea, încearcă să participe la un concurs de frumusețe interioară organizat de biserică, însă este eliminată rapid de preotul cel haios.
Harper este personajul care mi-a plăcut cel mai mult din carte. O fată extrem de inteligentă, care învață șase limbi străine, printre care latina, în mai puțin de un an. Tatăl ei, Bud, făcuse mișto de ea când Harper îi ceruse sfatul și o îndemnase să învețe latina care lui nu-i plăcuse deloc când fusese nevoit s-o învețe în liceu. Ea este de-a dreptul persecutată la școală pentru inteligența ei. De pildă:
Nu mai avea timp decât să studieze subiecte fără legătură cu școala. Nu mai avea când să se ducă și la școală, în clasa a opta, așa că nu s-a mai dus. Când profesorul ei i-a cerut să-i trimită un mesaj în care să-i explice motivul, ea a scris: „Educația este un sistem de ignoranță impusă,” pentru care a fost imediat suspendată.
⎯ E ironic, i-a zis Harper psihologului din școală, că pedeapsa pentru faptul că nu te duci la școală este să nu te duci la școală.
Însă Harper, deși mi-a plăcut cel mai mult, nu mi s-a părut un personaj construit coerent din punct de vedere psihologic. Este adevărat că un copil supradotat se plictisește la școală și că deseori învață toată materia predată într-un an din prima săptămână după ce primește manualele. Însă rareori o fată atât de inteligentă ca ea nu învață foarte repede că nu trebuie să înfrunte autoritățile fățiș și agresiv. După prima pedeapsă primită, Harper ar fi trebuit să-și dea seama că, de fapt, în primul rând se atacă pe ea însăși, și să se adapteze găsind căi mai ocolite sau, având în vedere că are simțul umorului, mai haioase de a le înfrunta.
Biserica are o problemă cu insectele (gnats – cum zice autoarea). În toată cartea, cuvintelor care conțin literele nat li se adaugă un g în față, de pildă explanation devine explagnation. Asta poate să pară fie o greșeală de redactare, fie o șmecherie originală a autoarei. Mie nu mi-a plăcut, căci astfel de mici ciudățenii, de exemplu la adolescenți, denotă mai degrabă o lipsă de personalitate.
Mi s-a părut o carte cam naivă, contradictorie în locuri nepotrivite (ca ateii care se roagă înainte de masă) și, deși nu știu câți ani are autoarea, am crezut, citind-o, că este foarte tânără și că încă mai are anumite idealuri (ca mariajul liber), despre care nu și-a dat seama că s-au dovedit, cel puțin până acum, imposibil de atins.
Ai zice că nu prea mi-a plăcut romanul, însă nu-i deloc așa. Mi-a plăcut la nebunie umorul autoarei. Datorită faptului că foarte rar găsesc cărți care să mă facă să râd și să mă surprindă cu incidente haioase (precum scena când Catherine află ce capodoperă de ceramică are iubitul ei în pivniță) și fiindcă romanul are o grămadă de umor, aproape pe fiecare pagină, mi-a plăcut foarte mult și am făcut cu ușurință abstracție de problemele lui.
Deși în mare Lost Lambs mi s-a părut nițeluș superficial, totuși sunt multe pasaje unde autoarea izbutește să pătrundă și în straturile mai profunde ale gândirii, precum dialogul între Catherine și Bud:
⎯ Chiar sunt femeia visurilor tale?
⎯ Ce contează?! făcu Bud. Ești femeia realității mele.
Concluzie: În pofida faptului că romanul mi s-a părut oareșcum superficial, contradictoriu pe alocuri și puțintel cam naiv, umorul ce domină aproape fiecare pagină și întâmplare din carte, surprizele hilare și faptul că rareori dau peste așa ceva mai ales într-un roman de debut, cum este Lost Lambs, mă fac să vă recomand cu căldură acest roman.
