Pur și simplu n-am putut lăsa cartea din mână și am sfârșit prin a mă culca la 2 noaptea ca s-o termin. Romanul mi s-a părut nemaipomenit de bun și intră în primele trei locuri între cărțile pe care le-am citit anul ăsta. Demult n-am mai fost atât de hipnotizată de o carte.
Black Orchid este un vas luxos de croazieră. În 2018, adică cu șapte ani înainte de prezentul cărții, vasul, în prima croazieră de inaugurare, se lovește de un coral subacvatic lângă insula Santorini și se scufundă. În 2025 se filmează un documentar despre acest incident, iar descrierea scenelor din el formează mici capitole, aidoma unor intermezzo-uri, presărate în roman. Acțiunea propriu-zisă se petrece în 2018, în ultima săptămână înainte ca vasul să se scufunde.
La începutul cărții ni se spune că pe vas se află nouă personaje care sunt principalii vinovați de scufundarea vasului.
Poppy, o femeie de vârstă mijlocie, este însoțitoarea plătită a bogătașei în vârstă, fostă reporter-fotograf de război, Lillith.
Patrick este fiul vitreg al lui Lillith și este la bord, împotriva voinței sale, împreună cu Arrabella, logodnica lui.
Dr. Gideon Marsh este un fost profiler, acum ieșit la pensie, care scrie o carte despre Vincent, un criminal în serie pe care l-a urmărit toată cariera. Marsh pleacă în croazieră împreună cu nepotul său, Carter, un băiat precoce de opt ani, care își dorește să fie detectiv, ca bunicul său, și care ține un jurnal intitulat Întâmplările care merită a fi investigate de Carter.
Roshaan este o membră a echipajului cu rolul de a avea grijă ca lucrurile să meargă strună pe puntea unde se află cabinele de lux. Ea este logodită cu Theo, artistul care va susține la bord un spectacol de magie.
Și, în sfârșit, Hendrick, un bătrân elegant și sofisticat care se vrăjește cu Lillith.
În roman vom afla poveștile acestor personaje și cum se leagă acestea de scufundarea vasului din acea noapte catastrofică, lângă Santorini.
Decorurile somptuoase și splendide de pe vas sau marea Egee, cu albastrul ei inconfundabil, reprezintă fundalul poveștii nemaipomenit de palpitante din carte.
Capitolele sunt scrise din diferite perspective, mai ales ale lui Poppy, Carter, Roshaan și a Arrabellei. În nici un moment, până la sfârșit, nu le putem ghici toate secretele și intențiile ascunse.
Niciodată nu încetează să mă fascineze mintea unui autor care poate să conceapă o astfel de poveste, complicată, superbă și care se încheagă, aidoma unui puzzle, până la urmă.
Mai mult, autoarea reușește să fie foarte coerentă din punct de vedere psihologic. De pildă, descrierea personalității unui psihopat este impecabilă:
Creierul său nu-i făcut să simtă empatie. Însă știe perfect cum să mimeze iubirea. O arată sau nu, ca și cum ar apăsa butonul unui utilaj. (…)
Un bărbat care-i face pe ceilalți să se simtă unici – ca și cum doar ei ar conta pentru el în acel moment. Pare să emită o promisiune mută că o să aibă grijă de ei dacă vor avea vreodată nevoie de ajutorul lui. Dar Poppy știe, când victimele pun botul, o să sfârșească prin a fi otrăvite…
Mereu am crezut că, în momentul când iei decizia să faci sau nu o faptă rea, trebuie să ții seama că prețul cel mai mare pe care îl vei plăti este schimbarea imaginii de sine. Prin urmare mi-au mai plăcut enorm și anumite paragrafe filosofice, împrăștiate peste tot în roman, precum:
Există o limită. Când cineva, cu bună știință, îi lasă pe alții să sufere, atunci se transformă din victimă în călău. În orice caz, tot există anumite consecințe. Mai ușor de zis decât de făcut, dar tu tot trebuie să faci alegerea.
Acesta este primul roman al autoarei pe care îl citesc și m-a entuziasmat puternic. Citindu-l, m-am simțit ca fetița de opt ani care a descoperit-o pe Agatha Christie. Comparația nu este deplasată, căci am remarcat unele asemănări cu stilul de a construi personajele și de a concepe intrigile al autoarei britanice.
Povestea crește, aidoma unor stalactite, pe măsură ce dai paginile. Uneori se răsucesc, alteori se bifurcă sau se unesc, iar rezultatul final mi se pare că este o statuie magnifică, cu nuanțe și frânturi din toate poveștile celor care o compun.
Concluzie: Black Orchid este poate cea mai bună carte pe care am citit-o anul ăsta. La concurență cu The Running Grave a lui Rowling. M-a impresionat, mi-a lipit ochii și gândurile de ea, până când am terminat-o, la 2 noaptea. Plină de povești superbe, mistere și filosofie a vieții, este și coerentă din punct de vedere psihologic. O mare pierdere dacă n-o citiți.
