a VIII-a din seria Shetland
Câteva romane din seria Shetland au fost ecranizate în serialul cu același nume, avându-l pe Douglas Henshall în rolul lui Jimmy Perez. Henshall nu prea seamănă cu personajul din carte, căci e blond, iar în roman, având origini parțial spaniole, este brunet, dar joacă excelent și se potrivește chiar prea bine în rol. Adică este calm, cumpătat, suport afectiv pentru toată lumea din jurul lui, uneori chiar și pentru criminali. Mult mai sigur pe el și mai comunicativ decât în romane.
Wild Fire ar fi trebuit să fie ultimul din serie, însă anul trecut a apărul și al IX-lea, după o pauză de mai mulți ani. Așa că m-am hotărât să-l citesc și n-am fost dezamăgită. Mi-ar fi părut teribil de rău ca autoarea să încheie această serie superbă de romane, în care insulele, marea și vremea – pot fi patru anotimpuri într-o singură zi – sunt un soi de personaje principale.
Jimmy Perez și-a tras-o o singură dată cu Willow, șefa lui, iar pe urmă el a avut remușcări, iar ea, împlinindu-și o dorință arzătoare, a rămas însărcinată. El nu e prea încântat când primește vestea, iar Willow se umple de îndoieli și devine foarte nesigură pe ea. Cei doi au probleme mari să comunice în această carte, căci Perez refuză cu îndârjire să discute despre viitorul său bebeluș.
Familia Fleming, compusă dintr-o fetiță, Ellie, un băiat autist, Chris, o mamă faimoasă pentru designul ei de haine tricotate, Helena, și soțul acesteia, arhitectul Daniel, se mută în Shetland. O fac pentru copii, ca ei să aibă unde să zburde în aer liber, și pentru că relația lor maritală avea probleme, iar ei speră să se rezolve dacă își găsesc locul în comunitatea teoretic unită și minunată din Shetland.
Din păcate nu prea au succes. Chris nu este acceptat de colegii săi de clasă și, colac peste pupăză, fostul proprietar al casei pe care Fleming-ii o cumpără este găsit spânzurat la ei în șopron, cu un mesaj alături unde, mai voalat, îi învinovățește pentru presupusa sinucidere, fiindcă a fost nevoit să le vândă casa.
Fac o paranteză să spun că de obicei mă irită în literatură sau în filme când autiștii sunt prezentați ca Chris. Adică inteligenți, cu talent la matematică, care vorbesc fără nici o problemă cu cei din jur, cu o memorie excelentă, de obicei chiar fotografică. De fapt descrierea este a celor cu sindrom Asperger, care sunt situați – dealtminteri lucru foarte contestat de mulți experți în psihiatrie – în spectrul autist.
Autismul are la bază refuzul comunicării, ce se datorează, din punct de vedere psihologic, faptului că autiștii nu înțeleg deloc scopul comunicării. Din punct de vedere neurologic, există anumite diferențe în creierul lor, precum lipsa neuronilor oglindă, cu ajutorul cărora învățăm comportamente prin imitație. În psihodinamică, diagnosticul se pune pe cicluri de comunicare. Asta înseamnă că autismul cuiva este cu atât mai grav cu cât poate să ducă mai puține cicluri – linii de dialog cu un interlocutor.
De fapt autiștii nu vorbesc. Pare că refuză cu mare îndârjire să o facă, dar bănuiala mea este că nu sunt în stare. Pur și simplu cuvintele, propozițiile și frazele lor nu se leagă în creier. Parcă le-ar lipsi ceea ce Chomsky ar spune că e matrița prenatală a limbajului. Poate că unii dintre ei sunt mai buni la matematică, însă, fără îndoială, că nu pot lega propoziții și rareori pot scrie corect cuvinte (ele trebuie să se formeze în minte și tocmai asta nu pot să facă). De obicei nu se pricep nici la matematică, căci este probabil cea mai abstractă știință, iar autiștilor le e foarte greu să gestioneze concepte abstracte.
Așa că autiștii descriși prin cărți și filme sunt complet fictivi.
Revenind la Wild Fire, Fleming-ii au mare ghinion, căci tânăra doică a altei familii de pe insulă, Emma, este găsită spânzurată în același șopron. Chris este cel care dă peste ea, căci băiatul are obiceiul să se plimbe uneori pe insulă și, în plus, să se joace cu focul (de unde titlul romanului). În carte sunt multe capitole scrise la persoana a III-a, despre alte personaje, nu doar Perez. Acestea introduc perspective diferite, iar mie mi-au plăcut destul de mult. În plus conțin și piste false, motiv pentru care nu m-am prins cine e criminalul.
Stilul literar al autoarei mi-a plăcut tot timpul foarte mult. Și în acest roman îmi place, însă povestea trenează într-o mare parte a cărții, iar gândurile personajelor mi s-au părut cam repetitive.
Concluzie: Wild Fire mi s-a părut un roman bunicel, însă, dacă n-ați mai citit nimic din seria Shetland, sfatul meu este să începeți cu primul roman, adică Raven Black, ce conține o poveste tristă, dar, în același timp, plină de speranță.
