cele trei ecranizări din 1978, 2004 și 2022
Toate cele trei filme au la bază romanul Moarte pe Nil al Agathei Christie, unul dintre cele mai cunoscute și mai iubite whodunnit-uri publicate vreodată.
Hercule Poirot, detectivul belgian haios, puțintel obsesiv compulsiv și cu nenumărate little grey cells (micile celule cenușii) este personajul principal.
Colonelul Race este asociatul său în această croazieră pe Nil și îl înlocuiește pe naivul Hastings.
Jacqueline este logodnica inițială a lui Simon Doyle, care o părăsește pentru a se căsători cu bogătașa americană, prietena Jacquelinei, Linnet. Ea îi urmărește pe cei doi porumbei în luna de miere, străduindu-se din răsputeri să-i agaseze cât mai mult.
Mrs. Van Schuyler o doamnă în vârstă o are ca companioană plătită pe miss Bowers.
Salome Otterbourne este o scriitoare de cărți romantice (erotice?), iar Rosalie este fiica ei, care se vrăjește cu James Ferguson.
Andrew Pennington este avocatul escroc al lui Linnet, Louise Bourget, camerista acesteia, iar Ludwig Bessner un medic posibil șarlatan.
Cu toții pleacă într-o croazieră pe Nil, unde Linnet este împușcată în cap, în timp ce dormea fericită în cabina ei. Bineînțeles, rolul lui Poirot este să descopere cine este criminalul.
Geniul Agathei Christie constă, după părerea mea, în două lucruri:
― cunoaște nemaipomenit de bine psihologia umană. Personajele ei sunt foarte coezive și credibile din punct de vedere al personalității. Adică detectivii săi sunt atenți la anumite detalii care trădează unele tendințe ale posesorului lor. Miss Marple este vestită pentru comentariile de genul X este ca doamna Smith din satul meu. Când vede o pălărie care-i place, spune că o are și ea, iar a doua zi fuge repede la magazinul din oraș și și-o cumpără. Personalitățile create de autoare sunt coerente, de pildă n-ai să vezi la ea un psihopat care simte vinovăție. Aceste mici detalii, precum un om dezordonat nu poate fi obsesiv-compulsiv, reprezintă indicii care ar putea să sugereze identitatea criminalului.
― în toate romanele ei, inclusiv faimosul Zece negri mititei, unde ea concepe o crimă perfectă, indiciile sunt presărate pe tot parcursul romanului, iar cititorul are posibilitatea să găsească singur motivul crimei, ucigașul sau tertipul folosit de acesta. Desigur, nu multă lume reușește s-o facă, căci în cărțile ei mai există și piste false (red herrings).
Death on the Nile (1978)
Mie mi se pare o capodoperă. Eram copil și l-am văzut în premieră (în România) la Sala Palatului, în București. Am fost fascinată și mi-a plăcut la nebunie. Am rămas cu o slăbiciune pentru el și mă uit la versiunea blu ray din când în când. Mai mult, filmul m-a făcut să mă apuc de citit whodunnit-uri, mai întâi de Agatha Christie. Am început cu Cinci purceluși, pe care, atunci, când eram în clasa a doua, l-am ales crezând că e pentru copii.
Ăsta e motivul pentru care eu recomand părinților să le permită copiilor să se uite la ce filme pot înțelege. Iar regula asta de acum, cu vârsta minimă de vizionare, mi se pare la fel ca parentajul supra-protectiv: tâmpitor. Bineînțeles, în clasa a patra deja terminasem bibliografia lui Christie și trecusem la alte romane mai… dure și, pentru că am făcut un dormitor plin de vreo 12 fete să urle de frică povestindu-le prin ce peripeții trecea un detectiv francez din romanul Misterul camerei galbene (un locked room whodunnit) mi-am încasat-o chiar și acum cred că pe nedrept.
Revenind la film, Poirot este interpretat de Peter Ustinov, iar filmul e plin de un umor care nu mai poate exista acum și care i se potrivește de minune. De pildă Angela Lansbury, în rolul lui Salome, vine la Poirot și anunță că a pariat cu fiică-sa că pe el îl cheamă Porridge și că e faimosul detectiv. Poanta face aluzie la fapul că englezilor le e de-a dreptul imposibil să pronunțe nume străine și, în general, să învețe o altă limbă în afară de cea maternă.
Jacqueline este Mia Farrow și joacă superb. Van Schuyler este Bette Davis, iar însoțitoarea ei o Maggie Smith tânără și la fel de rebelă ca în Downton Abbey. Colonelul Race e David Niven și îl completează splendid pe Poirot, iar scenele cu cei doi mi se par memorabile.
Filmările au avut loc în Egipt, pe vremea când piramidele nu erau înconjurate de blocuri și nu trebuia să stai la coadă ca să intri pe Valea Regilor. Imaginile sunt de o frumusețe care taie respirația.
Nu am observat prea multe diferențe dintre roman și film, rolul unui bărbat, hoțul perlelor a fost tăiat din distribuție, părerea mea pentru că linia lui narativă ar fi fost prea tristă pentru genul filmului.
Concluzie: Cu o asemenea distribuție și având o asemenea grandoare în imagini și atmosferă, eu consider filmul din 1978 o capodoperă. Nu pierdeți ocazia să-l vedeți.
Death on the Nile (2004)
David Suchet îmi place cel mai mult în rolul lui Poirot. Are puțin, mi se pare mie, din Charlie Chaplin, mai ales modul în care merge și își ține deseori bastonul în mână. Actorul parcă s-ar fi născut să fie Poirot. Însă, de fapt, el poartă un costum care-l face să pară gras și sunt absolut convinsă că a studiat în profunzime personalitatea, obiceiurile și modul de a gândi sau de a vorbi ale detectivului pentru a ajunge la o asemenea performanță.
Filmul nu schimbă aproape nimic din carte. Actorii care îmi mai plac cum joacă, pe lângă Suchet, sunt Emily Blunt ca Linnet și Frances de la Tour ca Salome Otterbourne.
Din păcate filmul nu prea are umor, căci, habar n-am de ce, ultimele filme ale lui Suchet au dus mare lipsă de așa ceva. Mai mult, Poirot a devenit ursuz și deseori furios – îmi vine în minte ecranizarea sumbră și atât de diferită de carte a romanului Crimă în Orient Express.
Scenele se derulează aproape la fel ca în versiunea din 1978, însă lipsa de umor și bugetul mult mai mic, ce n-a permis imagini spectaculoase, îl scade în ochii mei, deși David Suchet îmi place mult, mult mai mult decât Ustinov în rolul lui Poirot.
Nu mi-a mai plăcut nici faptul că discursul final și clasic (așa se întâmplă în toate romanele Agathei Christie) al lui Poirot, în care dezvăluie cine e criminalul, care a fost motivul crimei și cum a avut loc, nu se petrece în fața tuturor suspecților de pe vasul de croazieră, ci în mai multe cabine minuscule.
Death on the Nile (2022)
Kenneth Branagh este în rolul lui Poirot. Nu zic că joacă prost. Zic că i-a modificat personalitatea, înfățișarea și – oroare – trecutul detectivului faimos și atât de iubit ca să i se potrivească stilului său de a juca. Mie mi se pare că Branagh joacă execrabil orice alte roluri care să nu fie de oameni traumatizați și suferinzi, cu lacrimile curgându-i șiroaie în jumătate din scene și durerea emanând din el aidoma apei dintr-o fântână arteziană ciuruită.
Aici Poirot își pierde ținuta spilcuită, mersul țanțoș și mustața îngrijită, cu vârfuri milimetrice, și dobândește mersul cocoșat, o mustață uriașă de urangutan și o depresie cronică pe post de justificare pentru aceste schimbări. Pare-se că el se logodise în timpul războiului, logodnica lui fusese omorâtă, iar el suferea adânc și neconsolat de atunci încoace.
Nu pot decât să presupun ce complex uriaș de grandoare are Keneth Branagh. Colonelul Race lipsește cu desăvârșire, ca nu cumva să-l eclipseze măcar un pic, și este înlocuit de un personaj din alt roman, Bouc, un tinerel cam prostuț. Însă cea mai mare dovadă a grandorii sale o reprezintă schimbarea trecutului lui Poirot, un personaj care va rămâne, fără nici o îndoială, în istorie mult după ce nu numai noi n-o să mai fim pe fața pământului, ci chiar și oameni importanți precum Churchill sau Trump vor deveni doar o amintire insignifiantă departe în trecut.
Încă un lucru inadmisibil mi se pare că în film apare un indiciu inexistent în roman – și foarte important prin lipsa lui – care te ajută să ghicești imediat identitatea criminalului pentru că pur și simplu spulberă un alibi de bază.
Aș descrie acest film printr-un singur cuvânt: dureros. Totul este doar durere, personajele dau pe afară, aidoma unei cafele care dă în foc și împroașcă negreală pe pereți, de durere. Filmul mi se pare dureros de prost, cu pretenții de grandoare și originalitate. M-a bufnit râsul când, din vreo cinci în cinci minute, Branagh mai flutură și niscaiva pistoale prin aer. Mă mir că nu i-a schimbat și numele lui Poirot.
Pentru jazz-ul superb cântat de Salome, devenită cântăreață în această versiune a filmului, îl apreciez la
