- a IX-a din seria Jack Parlabane
Chris Brookmyre este un scriitor scoțian. Primul roman al lui a fost publicat în 1996, cu titlul Quite Ugly One Morning, și a câștigat o mulțime de premii.
Jack Parlabane este un jurnalist de investigații care intră mereu în bucluc. Romanul Quite Ugly One Evening începe cu el într-o cafenea, unde se întâlnește cu o vedetă influencer, căreia îi propune să fie principala protagonistă într-o campanie menită să-i împace pe extremiștii de dreapta cu cei de stânga. Pentru ea acest lucru înseamnă să recunoască public că toate opiniile ei de dreapta au fost minciuni, scopul real al lui Parlabane. Din nefericire, ea înregistrează pe ascuns conversația cu Jack, apoi îl reclamă la șeful lui, iar postul său în presă devine foarte șubred.
Fiindcă a ajuns în pom și cât p-aci să cadă de acolo, Jack acceptă propunerea unei angajate MI5 să investigheze moartea unui agent al lor sub acoperire cu 40 de ani în urmă. Acesta primise misiunea să descopere cine este spionul rus (pe vremea Războiului Rece) într-o familie de bogătași, care în prezent încă deține drepturile unui spectacol de marionete foarte popular. Jack se trezește pe un vas de croazieră, înconjurat de fani, mulți dintre ei deghizați în păpuși, și prins în menghină între membrii familiei cu pricina.
Chris Brookmyre are, de felul lui, un umor incisiv care mă face să râd cu lacrimi. Însă aici acest umor a fost înlocuit cu reflecții care m-au impresionat foarte mult.
Unul dintre motivele pentru care Jack este pe punctul de a fi concediat este că nu mai are prea multe puncte comune cu noua generație de jurnaliști, actualii lui colegi.
Nu sunt prea convins că tinerii mei colegi au vreo intenție să învețe ceva de la mine, se gândește Parlabane. Nu par să aibă nici cea mai mică curiozitate legată de trecutul meu, iar eu le înțeleg punctul de vedere. Când pentru tine jurnalismul înseamnă să pui trimiteri la clipuri video virale și să rumegi comentariile de pe platformele sociale, munca asiduă de a umbla de colo-colo în căutare de subiecte și informații pentru a investiga un caz, sau de a întreține perseverent relații cu sursele, pare probabil o tehnică la fel de perimată și redundantă ca a-ți face singur hainele din materiale țesute manual la războiul de țesut.
Încă un exemplu superb de reflecție asupra procesului de îmbătrânire este ce-și zice în sinea lui Jack, văzând un cuplu de oameni de vârstă mijlocie cum se scălâmbăie pe scenă, cântând karaoke: Un semn că îmbătrânești este că uneori îți uiți vârsta, doar pentru ca atunci să te lovească încă o dată în moalele capului.
Enorm mi-a mai plăcut descrierea procesului de doliu prin care Parlabane trece când îi moare mama. Atunci este copleșit nu de suferință constantă, ci de accese scurte și emoționante de durere la vederea unor obiecte sau imagini ce îi amintesc de mama lui. De pildă își amintește cum el, în copilărie, se uita la televizor la serialul cu marionetele, pe când mama lui gătea în bucătărie, și îl apucă plânsul. Iar moartea mamei sale îi aduce în minte tot soiul de amintiri și despre tatăl lui demult mort, deși Jack consideră că acesta îi părăsise fără nici o remușcare și că nu-i păsase niciodată prea mult de el, iar rareori îi mai adresase vreun gând în ultimele decenii.
Personajele din roman, în cea mai mare parte membrii familiei ce deține drepturile francizei de marionete, sunt excentrice și superb construite. Unii au opinii de dreapta, alții de stânga și nu se prea înțeleg între ei. Însă pe vasul de croazieră sunt nevoiți să ia o decizie: să vândă drepturile francizei unui miliardar sau să revigoreze serialul schimbând marionetele cu unele acceptate de publicul modern, adică să respecte diversitatea și inclusivitatea?
Pe vas se petrece o crimă, iar Jack este băgat la propriu până-n gât în ea. Chiar și scenele oarecum de acțiune din roman conțin reflecții de genul Ești complet alt om când ți-e frică.
Chris Brookmyre a abordat întotdeauna teme politice. Aici Parlabane este (foarte) de stânga, iar romanul, scris exclusiv din perspectiva lui, este plin de certitudini propagandistice și tinde, cel puțin la prima vedere, să-i vadă pe cei de dreapta într-o lumină oribilă. De fapt lucrurile nu sunt chiar cum par, iar mie nu mi-au tăiat nici un pic din farmecul romanului.
Concluzie: Quite Ugly One Evening mi s-a părut un roman excelent. Deși umorul incisiv și imbatabil al autorului din celelalte cărți ale lui a fost înlocuit cu reflecții profunde asupra lumii în care trăim, mi-a plăcut la fel de mult ca toate celelalte cărți scrise de el pe care le-am citit până acum. Nu cred că veți regreta dacă îl citiți.
