La mine în cabinet, Georgia (mama unui adolescent de 15 ani):
Georgia: Știi, când eram eu adolescentă, am fost la Noaptea devoratorilor de publicitate și am văzut un clip unde un om s-a trezit de dimineață, iar, când a ieșit pe ușă, a văzut totul pustiu, tot orașul pustiu. S-a plimbat o vreme și nu era nimeni nicăieri, totul era abandonat și trist. Apoi a văzut un ecran publicitar pe stradă, unde erau palmieri pe o plajă, iar o voce din fundal spunea „Noi, cu toții, am plecat în Caraibe cu agenția de voiaj X.” Așa m-am simțit și eu brusc, când fii-miu a împlinit 13 ani… S-a schimbat brusc, nu mai e același copil dulce, care mă urmărea prin casă, pentru a vorbi cu mine. Zici că e altul.
Eu: Te-ai simțit abandonată.
Georgia: Păi, da. Nu mai face nimic din ce vreau. Nu mai învață, stă cu ochii doar pe telefon sau pe computer, nu mai vrea nimic altceva. Nici nu se mai uită la mine.
Eu: Stă cu prietenii pe telefon sau computer, iar tu te simți părăsită. A plecat în Caraibe.
Georgia: Păi, da. Și mă bate gândul să-i confisc toate ecranele. Nu se poate să nu facă nimic altceva. Își strică ochii și ia doar note mici. Nici nu se uită la mine, doar în ecranele alea. Dacă îi zic ceva, urlă la mine să-l las în pace. A vrut să-și pună încuietoare la camera lui, dar n-am fost de acord. Vrea să bat la ușă când intru, dar e casa mea! Cine știe ce face acolo, cum să nu pot intra în camera lui? Ce-i aia?
Eu: Vrea să aibă spațiul lui. Simte nevoia să aibă anumite preocupări diferite de ale tale. Și proprii lui prieteni.
Georgia: Păi, da. Nu vrea să stea cu prietenii mei și copiii lor. Îmi cere mereu voie să se ducă la mall în weekend sau să vină târziu acasă. Și e periculos să meargă pe stradă când se întunecă, acum sunt mulți care abia așteaptă să sară la bătaie… sau să-l răpească. Scrie peste tot pe net sau am văzut la televizor că (și aici urmează o poveste de groază cu un adolescent care a fost bătut/răpit eventual prin Africa). El e inconștient, habar n-are ce face, așa că n-am de gând să-l las să iasă seara fără mine.
Eu: Ți-e frică să nu pățească ceva rău. Așa că stă acasă și comunică cu prietenii prin social media.
Georgia: Păi, da. Dar trebuie să învețe și să nu mai stea pe computer sau telefon. Cred că o să i le iau când mă duc acasă și o să i le dau doar în vacanță.
Eu: Poate nici atunci. Așa o să-l încui tu unde vrei și o să-l obligi mereu să facă doar ce vrei tu și să stea mereu cu cine vrei tu. Adică cu tine.
Georgia: Păi, da. Ce bine ar fi! Că toate astea îi fac rău și el nu-și dă seama.
Georgia este reprezentanta categoriei de părinți Cangur. Deseori această categorie îmi pare majoritară și dominantă, căci întâlnesc acest discurs peste tot, îl aud pe plajă, pe stradă, la cozile din supermarket și, bineînțeles, în cabinet. Sute de părinți pe sute de forumuri și grupuri de discuții își pun mintea colectivă la contribuție pentru a ajunge la scopul suprem al Georgiei.
Cum gândesc părinții unui adolescent (tip Cangur, dar unele fragmente pot fi universale):
- Își consideră odorul adolescent prost ca noaptea. Cred până în străfundul sufletului că nu-i în stare de nimic și că, dacă nu merg lângă el pe stradă, o să dea în gropi de prost ce e. Poate fi și olimpic internațional la matematică, tot prost îl consideră. În contrast cu convingerea adolescentului că le știe pe toate, sau poate tocmai din acest motiv, au impresia că, dacă nu îi spun minut de minut, în fiecare zi, ce să facă, ce să mănânce, ce să îl preocupe, atunci adolescentul va, ei bine, muri.
- Îl vor în scutece. Pe bune. Doar un copilaș în scutece vrea să stea doar cu mama, nu are prieteni sau iubit(ă), nu simte nevoia să se uite în „ecrane” și nu e în stare să meargă singur pe stradă sau cu autobuzul.
- Dar îl judecă după criteriile unui adult. Adolescentul trebuie să învețe tot gimnaziul pentru evaluarea națională și tot liceul pentru bac. Adică să poată construi strategii pe termen lung, lucru pe care mă îndoiesc că îl pot face părinții lor. Adolescentul nu trebuie să bea niciodată alcool/cafea/energizante pentru că ei, părinții, au încercat asta și și-au încasat-o. De asemenea, adolescentul trebuie să mănânce sănătos. În funcție de caz, asta înseamnă fără carne, fără dulciuri, fără pâine, fără zahăr, fără legume (că au pesticide pe ele), fără… puteți să puneți ce vă trece prin cap aici, fiindcă le-am auzit pe toate. Dacă părinții se chinuie să nu se îngrașe, atunci și un adolescent de 1.80m și 50 de kile trebuie să facă la fel.
- Întreaga motivație a părintelui de adolescent este, de regulă, morbidă. Am auzit tot felul de chestii năstrușnice care le-ar putea omorî odrasla. Dacă te duci la mare cu prietenii și intri în apă, o să te îneci; Nu cumva să ieși din camera de hotel, că pe stradă, în Brașov, e plin de urși; Dacă te duci la Balul Bobocilor, sigur o să te violeze cineva și o să te omoare; Nu te poți duce la mall, pentru că o să te calce mașina (iar eu îmi imaginez, în mall-ul Vitan, o scenă dintr-un film când o mașină zboară direct la etajul 1, intră prin geam și aterizează fix în magazinul unde se află adolescentul cu pricina); N-ai voie să mergi în parc că sunt drogați acolo (îmi închipui cum un dependent de heroină, care se zbate de 3 zile să-și facă rost de o doză, îi vede pe adolescenți pe o bancă, fuge după ei, cu seringa în mână și reușește din prima să i-o înfigă unuia în venă); Nu trebuie să ieși prea des din casă, că e poluare; N-ai voie să mănânci nimic când nu ești acasă, fiindcă riști ca mâncarea să fie stricată și ajungi la spital; N-ai voie să-ți faci manichiura, pentru că ustensilele nu sunt sterilizate și o să mori de septicemie.
- Toți cei pe care adolescentul îi detestă sunt buni și deștepți, iar cei care-i plac sunt răi și proști. Exceptați de la această regulă sunt prietenii părinților și copiii lor. Pentru că, să zicem, într-o clasă, se poate ca nici un elev să nu povestească părinților nimic din ce se întâmplă important în viețile lor, este mult mai ușor pentru părintele mediu să afle în cele mai mici amănunte de la prieteni ce au discutat copiii lor între ei, când au fost cu toții la munte. În orice alt caz, prietenii copilului lor sunt extrem de periculoși și îl corup.
- Libertatea pe care ei înșiși au avut-o în adolescență (de pildă Georgia care s-a dus la Noaptea devoratorilor de publicitate, un eveniment care începea pe la 10 seara și se termina la 6 dimineața) a fost o greșeală. Și iarăși aici urmează un șir de motive precum Era să mă aresteze poliția (reiese cu ușurință că polițistul doar era pe stradă, dirijând traficul), M-am îmbătat și m-am pupat cu cine nu trebuia (pupăturile sunt interzise dacă destinatarul lor nu e unul dintre părinți), Am avut un iubit care m-a făcut să sufăr (Ha!), și detașat câștigă: Așa l-am cunoscut pe taică-tu, eu dansam pe un butoi, iar el m-a văzut și a venit la mine; dacă picam de pe butoi? Puteam să-mi rup gâtul și să mor! Iar argumentul cum că acum ei, părinții, încă mai sunt în viață și zglobii, nu ține. La auzul lui, părintele cu pricina își dă ochii pe spate, rânjește agasat, iar replica sa instantanee, rostită pe un ton care mie mi se pare de-a dreptul sadic, este „Lumea nu mai e ce era pe atunci.”
- Sunt foarte rigizi și lipsiți de simțul umorului. Orice încercare a mea de a-i ajuta să empatizeze cu adolescentul se lovește de un zid indestructibil. Este ca și cum nu i-ar interesa absolut deloc ce simte și gândește adolescentul lor. Singurul lucru care îi interesează este ca acesta să simtă și să gândească exact cum vor ei. Închipuiți-vă o mamă care îmi povestește că fiul ei e prieten cu o fată mai mare cu un an. O ura pe fată cu o înverșunare ucigașă și considera că e pedofilă, îl corupe și e o curvă. I-am spus că mai mult ca sigur fiul ei e eroul tuturor băieților din generația lui și că probabil e foarte popular, adică toți vor să fie prieteni cu el. Că probabil e îndrăgostit. Nu vă puteți imagina ce criză a urmat. M-a amenințat că mă reclamă și că o să-mi pierd dreptul de practică (n-am înțeles de ce). Altă mamă (mai reflexivă) a venit la mine și mi-a cerut direct s-o învăț să-și controleze total fiul. I-am spus că nu se poate așa ceva și i-am propus o terapie sau o consultanță parentală care s-o ajute să se înțeleagă (mai) bine cu el. A refuzat. Ca și Georgia, nu recunosc umorul, nicidecum sarcasmul și ironia. Am impresia că vorbesc de pomană cu ei.
Din când în când îmi iau o pauză pentru a-mi imagina cum ar fi un adolescent care să se supună cerințelor tip Cangur. Un Gigel care se trezește dimineața și bea un ceai de mușețel sau de tei pentru a-și struni testosteronul. Aidoma unui iepure, mănâncă niște frunze de salată crescută pe balcon, apoi se duce la școală, unde nu vorbește decât despre lecții și despre cât de minunați sunt părinții lui. Pe urmă se duce acasă și învață până când apare maică-sa. O pupă și îi spune Te iubesc, mama lui se duce fericită să prepare salata familială cotidiană, în vreme ce fiul său îi povestește în amănunt ce a făcut la școală, șocat până în măduva oaselor că șase colegi și colege de-ai lui, în loc să se ducă direct acasă, s-au dus în mall, la o cafenea și să vadă un film. Apoi, în timp ce mama lui face o baie cu spumă, el mai învață puțin la matematică, în așteptarea ei. După ce ea iese din baie, au o discuție profundă despre cât de bine e acasă, unde poți să înveți în liniște, fără a fi deranjat de telefonul pe care băiatul, când intră pe ușă, îl lasă în hol. Cât timp Gigel își face curat la el în cameră, mama lui îi sună pe părinții colegilor din mall și le spune cu ce se îndeletnicesc amărâții ăia. Gigel se duce la culcare la ora nouă, după ce face câteva dușuri reci și mai bea vreo trei căni cu ceai de tei.
