Am un motto: Trebuie să-ți recunoști porcăriile.
Vedeți voi, toată lumea se crede bună la suflet. În afară de cei mai reflexivi psihopați, toți cred că ceea ce fac sunt doar fapte bune. Ciudat, nu? Dar așa funcționează mintea omului, aproape indiferent de ce cultură aparținem. Valorile din sistemul pe care ni l-am creat încă din adolescență se combină într-un iureș care dă naștere gândului că până și cea mai nerușinată faptă a noastră face bine cuiva, de obicei nu nouă înșine.
Să vă dau un exemplu.
În zona unde stau, iarna trecută nu am avut căldură decât 12 zile. Și, în cel mai fericit caz, doar două zile cu apă caldă pe săptămână, iar, vreo două luni, deloc. Pe la sfârșitul lui martie, în sfârșit caloriferele au devenit călâi și am putut să fac chiar și un duș.
Vecina de sus a trimis un mesaj că vrea să facem cerere pentru a închide căldura în bloc, căci știe că nu va fi oprită în București până la mijlocul lui aprilie. Afară erau în jur de 5 grade. Am refuzat, ea a insistat, iar eu i-am spus că are nevoie de unanimitate ca să depună cererea. Ce credeți că a răspuns, furioasă? Eu am vrut să vă fac un bine, să nu mai plătiți factura la căldură. Și, după încă un minut de conversație, Păi, eu plec mâine la țară și nu vreau să plătesc de pomană factura aici.
Cum spuneam, iureșul din capul ei a format gândul că ea face o faptă bună. Ne ajută pe toți cei din bloc să econosim bani. Mai ziceam și că de fapt același lucru se întâmplă cu aproape toată lumea, nu doar cu narcisici.
Iar atunci, ce e special la ei?
Răspuns: lipsa de empatie.
Ca să fii atent la cum te porți în așa fel încât să nu faci rău cuiva, trebuie să te poți pune în pielea altora. Adică, în cazul lipsei de căldură, să-ți imaginezi cum ar fi ca, după o zi de muncă, să ajungi acasă, unde ai 16 grade și apă rece ca gheața, iar caloriferele realmente răcesc camera, în loc s-o încălzească. Este de-a dreptul traumatic. A nu îngheța în propria-ți casă și a putea să te speli fac parte din nevoile noastre primare.
Eu, împreună cu alți 15% dintre bucureșteni (adică peste 300.000 de oameni), suntem în situația de a dârdâi jegoși toată iarna de vreo șase, șapte ani. În tot acest răstimp nimeni nu a făcut nimic și nu există nici un plan să se facă ceva. Văd în fiecare zi utilajele primăriei care pun pavele, borduri, taie copaci, construiesc târguri și fântâni de milioane de euro, pe când nouă ni se spune că nu sunt bani și că sumele exorbitante pe care le plătim în taxe, locale și nu numai, nu pot fi folosite la a moderniza centrala termică, căci nu e legal. Nu e treaba primarului de sector să facă ceva și, presupun, nici a primăriei generale. E doar a guvernului și îmi dau seama că prioritatea de a scoate din frig sutele astea de mii de oameni este minimală, căci ei se ocupă de lucruri mult mai importante, precum a găsi cele mai ingenioase legi cu ajutorul cărora să-mi fure cât mai mulți bani din venit și să mă convingă, prin propagandă, că trauma și teroarea pe care le trăiesc în fiecare iarnă, îmi fac bine.
Singurul mod în care poți ajuta un narcisic să înțeleagă prin ce treci este să-i servești pe tavă experiența ta. Sigur, în cazul frigului din casa mea, e practic imposibil. Conducătorii noștri, indiferent din ce partid au fost, sunt și vor fi, nu suferă de frig și nu vor suferi niciodată de frig. Ăsta e motivul pentru care ei ne vor traumatiza în fiecare iarnă, iar eu voi fi nevoită să-mi umplu casa de țevi și să-mi montez centrală proprie.
Nici vecina de sus nu ar fi mai receptivă, fiindcă mi-a mărturisit că ea nici nu are nevoie de căldură, căci niciodată nu îi e frig. Mi-o și imaginez plimbându-se în costum de baie pe stradă și croindu-și cu greu drum prin zăpada până la genunchi, la -15 grade, pe când eu, fără îndoială înfofolită în blănuri, aș aplauda-o din balcon. Ce vreau să spun este că, din nefericire, această metodă e limitată de circumstanțe.
Însă, de pildă, a-i găti bărbatului narcisic din Partea 1, un fel de mâncare ce îi displace și apoi a-l pune să te laude, poate fi o metodă foarte eficace în a-i transmite că, de fapt, deseori nu contează intenția ta sau ce crezi tu, ci reacția celui pentru care crezi că faci o faptă bună.
Experiența noastră, întodeauna subiectivă, este deformată de inconștient și lumea noastră interioară și, din iureșul care rezultă în urma amestecului lor, noi, de regulă, nu avem cun să producem gânduri obiective. De pildă, am încercat să-i explic cuiva că nu-i obligatoriu să nu-mi fie frig, dacă lui nu îi e. N-am avut succes, căci replica a fost, așa cum e foarte la modă acum, Majoritatea se simte bine la (inserați voi ce temperatură doriți), așa că, dacă ție ți-e frig, problema e a ta. O imbatabilă tehnică de a-și valida porcăria, de a se pune într-o postură de superioritate și de a-ți invalida ție experiența, dezumanizându-te, prin fluturarea atât de îndrăgitului concept de Majoritate.
Narcisicul crede că opiniile, dorințele și chiar imaginația lui sunt sau ar trebui să fie ale tuturor. Cine nu gândește sau simte ca el este defect. N-ai cum să-l convingi de contrariu și ne delectează cu discursuri menite să ne convingă cât de defecți suntem noi și cât de deștept și minunat e el.
E imposibil să nu fi dat peste discursuri de tipul Mansplaining. Aș adăuga că nici cu Womansplaining nu mi-e rușine. Dar despre asta, altădată.
