Nu știu exact pe ce lume am ajuns să trăiesc. Mă tot minunez unde s-a ajuns cu nesimțirea. Unul dintre scopurile acestui blog este să înțeleg ce se întâmplă. Căci, chiar ținând seama de meseria mea, de formarea în psihanaliză (care tot terapie e), despre care îmi place să cred că m-a ajutat să devin (mai) tolerantă și (mai) înțelegătoare, ce mi se întâmplă aproape în fiecare zi a vieții mele mi se pare de domeniul fantasticului în privința nesimțirii și lipsei de considerație a celor din jur.
După ce că îndur de șase luni un șantier asurzitor, astăzi ușa blocului a fost pur și simplu blocată. Adică nimeni nu putea să iasă și să intre pe ea. Pentru că omul cu șantierul vopsea fațada și n-a putut să găsească altă soluție decât să blocheze accesul în bloc. Cu acordul președintei asociației de locatari. Care, desigur, n-a întrebat pe nimeni ce părere are.
Am văzut negru în fața ochilor. Pur și simplu mi s-a făcut rău de furie. Am avut două variante: ori să-mi rog clienții să ne vedem online, ori să chem poliția și să-i acuz pe cei responsabili de sechestrare de persoană.
Însă nu asta mi se pare de fapt problema. Problema este, după cum o văd eu: cum de le dă prin cap oamenilor să ceară așa ceva sau, după caz, să permită așa ceva. Căci atitudinea tuturor celor implicați, cu care am vorbit, a fost de genul Ești nebună, ce mare lucru?
Minunată atitudine! Vorbeam despre asta aici: https://psihoterapie-psihanalitica.ro/2026/08/09/cum-sa-fii-o-persoana-civilizata/
Adică cineva face o porcărie unui om. Acel om se înfurie. Până când își pierde uzul rațiunii. Și, desigur, psihopatul care face porcăria rămâne calm, ba chiar se bucură, pe când celălalt, atacat și poate nedreptățit, pare, fără îndoială, cel nebun și sărit de pe fix.
Am vorbit cu un prieten la telefon despre asta. Replica lui a fost „Sigur nu te plictisești niciodată în blocul ăla.” Desigur, el, care e mult mai solid decât mine, le-ar fi dărâmat schelele, fără să stea prea mult la discuții. Mie, o intelectuală empatică, nici nu mi-a trecut prin cap așa ceva.
După cum spuneam, m-am înfuriat foarte tare. Așa încât am respectat și eu propriile-mi sfaturi: am încercat să fac un pas în spate și să mă gândesc la asta.
Primul lucru care mi-a venit în minte au fost cuvintele unui adolescent care mi-a spus odată: Dacă nu mă înfurii pe tata, atunci pretențiile și intruziunea lui în viața mea or să ajungă să mi se pară normale.
Atunci, dorința lui de a se înfuria, adică de a se lăsa manipulat și afectat de tatăl lui cu bună-știință, mi-a trezit mari îndoieli. Probabil până acum nu l-am înțeles pe deplin. Acum, însă, e cu totul altă poveste. Căci, probabil, dacă eu nu m-aș fi înfuriat și nu aș fi insistat să se demonteze schelele, nu doar eu, ci toți locatarii din bloc ar fi fost obligați să rămână încuiați în apartamentele lor cine știe cât timp. Sau pe dinafară. Iar acest lock-down a fost, fără îndoială și din câte știu, acceptat fără probleme de restul lumii. Adică, încă o dată, conform statisticii, eu sunt cea nebună pentru că am altă opinie și simt altceva, nu ce simte majoritatea.
Furia înseamnă supraviețuire uneori. Ca aici. Avertizează că ești agresat.
Mie în continuare mi se pare de domeniul literaturii fantastice, ca într-un roman unde creierele oamenilor sunt spălate cu târnăcopul (sau, de pildă, cu emetice, ca în Portocala mecanică) ca oamenii să nu resimtă ca pe o agresiune o asemenea constrângere. Oroarea asta de stări afective considerate a fi „negative”, ca furia, sau de orice formă de conflict, duce la o astfel de resemnare. Acum vreo șapte ani, când încă nu era un lucru cât se poate de normal să n-ai apă caldă și căldură în București, vecina mea, acum președinta asociației de locatari, mi-a spus când am anunțat-o că am chemat presa N-ai nimic de câștigat dacă te înfurii și protestezi. N-ai ce să faci. Mai bine îți pui ca mine, o oală mare pe aragaz și îți încălzești apă, ca în comunism.
N-am făcut pe atunci legătura cu ce îmi spusese adolescentul. Abia acum mi-au venit în minte vorbele lui. Tot atunci, el mi-a mai spus Dacă nu m-aș înfuria, atunci chiar că n-ar mai exista nimic care l-ar putea opri pe taică-miu.
Bineînțeles, afirmația asta, care abia acum mi se pare înțeleaptă și care e de fapt o încercare de a impune o limită, este validă doar când celui care te înfurie îi pasă măcar cât negru sub unghie de tine. Dacă nu, atunci, probabil, faptul că a reușit să te înfurie îi provoacă nespusă bucurie și satisfacție. Iar acest lucru este și mai des întâlnit dacă ai profesia de terapeut. Nimic nu produce o mai mare satisfacție unui narcisic sau psihopat decât să înfurie un psihoterapeut. Așa cum am constat de-a lungul carierei mele, furia e asociată de multă lume problemelor psihice. În consecință, un om fără cunoștințe de psihologie se crede foarte „tare” dacă „reușește” să înfurie un terapeut. De altfel acesta este și scopul ascuns, adică inconștient, al unor clienți care cer terapie: să-și „învingă” terapeutul și să-și dovedească lor înșiși că sunt „mai tari” decât el. (Binînțeles, asta vine la pachet cu faptul că își dovedesc și că n-au cum și de ce să se schimbe, adică rămân la fel de nefericiți ca atunci când au venit.)
Hai să vedem: furia mea m-a ajutat să ies și să intru în bloc. De asemenea, a permis vecinilor mei să facă același lucru, iar clienților mei să vină fizic la mine, în loc să ne vedem doar online. Dar pe moment mi-a făcut rău chiar și fizic.
Lipsa furiei președintei blocului fără îndoială că pe ea a făcut-o fericită. Temporar. Căci deseori, furia neconștientizată duce la tot felul de acte auto-agresive. Sau, ca în acest caz, de-a dreptul sadice față de locatarii blocului pe care ea, docilă și ținând cu ghearele și dinții de propria-i fericire, a decis să-i încuie fie pe dinăuntru, fie pe dinafară.
Deci ce-am alege?
1. Furia conștientizată, ca supraviețuire, ce duce la o mai mare libertate de gândire și de mișcare și care, paradoxal, îi ajută pe (mulți) alții, cu prețul nefericirii personale inevitabile sau
2. Îngroparea furiei, ce poate să ducă la acte auto-agresive (ca spălatul cu oalele de pe aragaz), dar care menține conștientă o stare de calm și poate chiar fericire, însă duce la agresarea celor din jur.
Voi ce credeți?



