Vedeți voi, la mine în bloc – adică nu doar pe stradă – s-au perindat unul după altul șantiere de câte minimum șase luni, care au început imediat după pandemie (și după ce parcarea subterană a fost gata). Nu au fost pauze decât vreo două săptămâni de Sărbători și una de Paște. Unul după altul, vecinii mei își renovează asurzitor apartamentele. Câțiva au cumpărat sau închiriat câte unul și, ca orice român sadea, au ras orice moleculă a fostului proprietar sau chiriaș din spațiul locativ. Am observat că este o mândrie națională să distrugi toate urmele până la nivel de atom ale celui care a îndrăznit să populeze spațiul care-ți revine ție acum. Aș adăuga că, cel mai probabil, fantasma acestui român sadea este că orice om cu care nu are legături de familie este dușman de moarte infectat și molipsitor.
Adică, când se apucă de renovări sau hobby-uri asurzitoare, omul de rând de fapt se molipsește de psihopatia celor care ne obligă să le îndurăm abuzurile nesfârșite și foarte traumatizante. În plus, lipsite de limită.
În primii ani am crezut că șantierele astea ale primarului Negoiță se vor încheia la un moment dat și că o să mai fie cândva și un pic de liniște. Că n-o să fiu trezită în fiecare zi din somn de zgomotele și vibrațiile de sub geamul dormitorului meu. Greșit! Omul nu se oprește. Și mi-am dat seama că n-are de gând niciodată s-o facă. La picamere și drujbe s-au adăugat aspiratoarele care, mai întâi, curățau bulevardul și trotuarele o dată pe săptămână. Apoi de trei ori. Pe urmă în fiecare zi. Acum aspiratoarele răsună ca sirenele dimineața, după-masă și noaptea. Cred că sunt doar vreo două ore de pauză pe zi.
Iar omul de rând ce să facă? Păi, se ia după el. Mai întâi proiectând șantiere în bloc care ne traumatizează și mai dihai decât primarul. Apoi, când se mută în apartamentul proaspăt renovat și nu le mai dă prin cap ce să găurească sau să distrugă cu flexul, se apucă de DIY. Și tot fără limită.
În psihanaliză asta se cheamă acting out. Adică nu poți să duci anumite stări și afecte. Sunt atât de copleșitoare încât îți vine – și n-ai cum să te abții – să faci ceva ca să te descarci. Sau să te răzbuni, după cum e cazul. Bineînțeles că în cazul șantierelor, răzbunarea nu e pe primar, ci pe noi, amărâții care am îndurat alături de toți ceilalți vecini, trauma fonică cu pricina.
De pildă, vecinul meu de deasupra, un meșter gospodar neîntrecut, mai întâi s-a apucat să ciocănească prin casă o dată pe lună. În pandemie, când șantierul parcării subterane era la apogeu. Pe urmă a trecut la ciocăneli cam o dată pe săptămână. Pe urmă în fiecare zi. Apoi, încetul cu încetul, a ajuns să aibă șase runde de ciocăneli: dimineața, la prânz, la 3 după-masă, la 6, la 9 seara și apoi pe la 12 sau 1 noaptea. Nevastă-sa îl încurajează. Au căpătat obiceiul să-și cumpere mobilă defectă (de pildă mască de chiuvetă care nu se potrivește ca dimensiuni), iar el cu cioca-cioca lui s-o repare sau modifice până când devine bună de folosit. Termină cu o mobilă și o ia de la capăt.
Asta e problema cu lipsa de limite. Când tu schimbi bordurile și distrugi trotuarele pentru a pune pavele în tot sectorul, după ce termini, nu te oprești, ci o iei de la capăt. Spui că bordurile nu sunt îndeajuns de frumoase sau că pavelele deja au fost stricate de îngheț sau mai știu eu ce. Nu te oprești niciodată. E ca un drog.
Vecinul de sus (majoritatea celor din bloc sunt asemănători lui, nu-i o excepție) îl imită. Acum, pentru că ciocanele nu-i mai produc dopamina necesară, a început să-și găurească și pereții.
Psihanaliza spune că nu întâmplător ne plac sau nu anumite lucruri. Preferințele noastre sunt dictate de inconștient. Adică, de pildă, primarul, ca să-și satisfacă megalomania, ar fi putut doar să construiască statui de aur, inclusiv pe a lui însuși. Doar că el a ales să ne traumatizeze fonic. Nu doar cu picamere, drujbe etc, ci și cu târguri unde are o amplificare de sute de decibeli pentru oamenii care zbiară din toți bojocii la microfon sau pentru colindele care se repetă, aceleași zece, toată ziua.
Iată cum, contrazicând toate studiile științifice, psihologice și psihanalitice, am dovedit că psihopatia poate fi – iar în ziua de azi, când codul moral este aproape inexistent, mai mult ca sigur – molipsitoare.
Chiar și acest text este o descărcare afectivă. Sper că nu v-am traumatizat.
