Macaraleee râd în soare argintii
Macarale în zori de zi.
(…)
O macara încetinel
Mi-a adus un bilețel
Îl prind iute și-l citesc
“Spor la lucru
Și te iubesc”.
O parte din versurile șlagărului vestit în anii comuniști, mi se potrivesc de minune.
Șantierele mă iubesc atât de tare, încât mă urmăresc pe oriunde m-aș duce și orice aș face. M-aș mira să fiu singura.
Desigur, Spor la lucru este o urare plină de o ironie hidoasă, căci munca mea constă în dialoguri cu clienții (de obicei acoperite de bormașini, flexuri, picamere etc) sau încercări frustrante și inutile de a scrie, a citi sau a gândi ceva.
De vreo șapte ani trăiesc și îndur un șantier etern. Primarul Negoiță și-a construit vreme de doi ani parcarea subterană din fața blocului, de era să mă internez la Obregia. Apoi a început cu pavelizarea, gardurile, bordurile și tăiatul entuziast al copacilor. Asta a ținut vreun an. Încă nu s-a terminat, deși îmi mai dă din când în când câte o pauză pentru a-i face să râdă în zori de zi cu picamerele și drujbele lui și pe alți amărâți.
Dacă mă plimb pe bulevardul Decebal sau pe aproape orice stradă adiacentă, din zece în zece metri dau peste câte un șantier. O parte dintre ele sunt seduse și abandonate de fericitul primar Ciucu. Celelalte nu sunt ale primăriei, nici locale, nici generale, ci sunt șantiere de construcții de blocuri, cu macarale și tot tacâmul, ce se ridică mândre pe loturile unor foste case superbe interbelice demolate.
Două blocuri de minimum șase etaje sunt situate pe mijlocul străzii Agricultori, ca și cum, pe spațiul cu trandafiri și copaci din mijlocul bulevardului Unirii (iar Agricultori e mult mai îngustă) s-ar înălța blocuri. Și macarale…
Din când în când, adică aproape în fiecare zi, mai apare câte un grup de muncitori ai companiilor de utilități, care sapă găuri în minunatele pavele și – cred eu – schimbă țevile abia înlocuite de primarul Negoiță. Desigur, am uitat demult ce-s alea apă caldă și căldură. Deși, teoretic, întreaga zonă în care locuiesc are țevi puse în anii ’90, iar, cum spuneam, pe Decebal au vârsta fragedă de 4 ani.
Nu am prea mulți vecini. Blocul în care locuiesc este mic. Ai zice că lumea e mai liniștită. Ei bine, nu-i deloc așa. Căci oamenii s-au molipsit de acțiunile psihopate și lipsite de orice limită ale primarilor.
De ce zic asta? Păi, în teoretica austeritate și sărăcie lucie a țării noastre, chestia care ne lipsea acut sunt șantierele. Milioane, poate sute de milioane de euro, cheltuiți pe lucrări megalomane și… pavele sau borduri. Pe când, oamenii zglobii și picați în cur de admirație față de splendoarea capodoperelor de arhitectură urbană dârdâie jegoși în casele lor, zgribuliți și cu căștile noise reduction pe urechi, în vreme ce podelele le saltă și se zgâlțâie în ritmuri de macarale.
Când deschid robinetul și sunt loviți ca o măciucă-n cap de gheața care curge pe țevile de apă caldă, fac un pas înapoi, respiră adânc, și spun Lasă, maică, că pavelele sunt roșii și frumoase, iar bordurile rotunde și netede! Când se bâțâie pe canapea din cauza picamerelor, expiră lent și vârtos și se gândesc, poate cu voce tare, că praful și poluarea gigantică, ce plutește peste casa lor aidoma norului deasupra conacului familiei Adams, au șanse să le țină de cald. Ca o scoarță.
Pe scurt, acestea sunt modelele de conducători pe care îi avem acum. Și, ca orice model, oamenii îi consideră demni de imitat. Sau, traumatizați de atâta intruziune a șantierelor asurzitoare și mizerabile în casele și viețile lor, își îngroapă trauma, o neagă. Apoi fie se descarcă pe cine apucă, fie se identifică cu agresorul (asta e o apărare din psihanaliză) și se pun și ei pe treabă.
Mai precis, ce face omul de rând când este agresat de zgomote infernale și frustrat în nevoile sale primare de căldură și igienă corporală? Se apucă, la rândul lui, de un șantier. Sau, cum e cazul la mine în bloc, de un hobby zgomotos precum DIY (do it yourself) sau, pe românește, devine un bun gospodar care meșterește tot timpul prin casă.
