Mama suficient de bună este un concept introdus de pediatrul psihanalist britanic Donald Winnicott în 1953. Winnicott, care se vedea mereu cu mame împreună cu copiii lor mici (adică consultațiile erau în trei: el, mama și copilul), a observat că cei mai inteligenți și mai sănătoși psihic copii nu erau ai mamelor care săreau imediat să împlinească nevoile copilului lor.
El făcea un fel de test copilașilor. Le punea în față un pahar cu spatule medicale. De obicei copilul lua o spatulă și, după ce o studia și se juca puțin cu ea, o arunca pe jos. Iar copiii ale căror mame se repezeau să se aplece după spatulă – a constat el – erau mai nefericiți și aveau mai multe probleme decât ceilalți. Adică cei ale căror mame așteptau ca odrasla lor să ceară spatula sau chiar îi ignorau, vorbind în continuare cu pediatrul.
Pe urmă psihanalistul s-a apucat să studieze mai profund relația dintre mamă și copil și a descoperit mai multe lucruri:
- Mama nu trebuie să fie perfectă. Bineînțeles, oricum ar fi imposibil să existe o mamă perfectă, însă multe mămici se străduiesc din răsputeri să fie cât mai apropiate de perfecțiune. Renunțarea, chiar și teoretică, adică doar în imaginație, la acest țel, în primul rând duce la relaxarea mamei, la scăderea masivă a anxietății și, fără îndoială la o imagine mai bună și mai realistă despre sine și despre relația cu copilul.
Sigur, cred că mamele au definiții foarte diferite despre ce înseamnă să fii o mamă perfectă. Cele mai întâlnite (de mine, în cabinet) atribute ale mamei perfecte sunt: să-și protejeze cât mai mult copilul de suferință, să-l consoleze cât mai repede și mai eficient, să-i împlinească nevoile cât mai rapid pentru a-l scuti de orice frustrare, să nu cumva să greșească vreodată față de el (de pildă să se răstească după ce a avut o zi grea la serviciu), să petreacă cât mai mult timp cu el, ba chiar să-i ghicească gândurile și nevoile. Winnicott a susținut că toate aceste demersuri sunt bune doar pentru nou-născuți. - Nevoile copilului se înmulțesc și se complică pe măsură ce acesta crește. Fără îndoială că o mamă nu i le poate împlini, oricât de mult ar încerca. De pildă, când ajunge adolescent, copilul poate fi – și de obicei chiar este – dominat de instinctul sexual. Chiar dacă nu-i neapărat vizibil, el conduce din fundal și uneori chiar cu rezultate bune (de pildă îl face pe copil să învețe mai mult sau să citească romane pentru a plăcea sexului preferat). E incontestabil faptul că nici un părinte sănătos la cap nu-i poate împlini o astfel de nevoie copilului său. Așa cum, indiferent cât de bună relație ar avea cu copilul, părintele nu poate să-i înlocuiască pe prietenii de vârsta lui.
Un episod real din viața mea s-a petrecut când doi prieteni – un cuplu – m-au rugat să le observ fiica de trei ani și ceva ca să-mi dau seama de ce nu vorbește. Bineînțeles, eu nu pot face terapie cu prietenii mei sau cu copiii lor, așa că m-am dus la o petrecere de copii împreună cu cei doi și cu fiica lor. O fetiță absolut superbă și dulce foc, ea n-a vrut să se joace cu ceilalți copii și s-a așezat pe jos lângă masa unde ședeam împreună cu părinții ei. A început să se joace, fără nici un chef, cu o păpușă adusă de acasă. Iar atunci am început să-mi dau seama care era problema. Cei doi părinți o întrebau în continuu pe fiica lor ce vrea. Vrei brânză? După câteva minute Vrei un ou? După încă două minute Vrei să te ducem la ceilalți copii? Și tot așa, o bombardau tot timpul cu întrebări având ca scop să descopere ce-și dorea fetița. Nu știu dacă-i clar: copilul nu va vorbi dacă n-are ce să spună. Înițial, nevoia de a vorbi vine din nevoia de a-și comunica nevoile. Pe scurt, impresia părinților că sunt perfecți dacă îi împlinesc instantaneu nevoile copilului lor, în acest caz a dus la faptul că fetița a început să vorbească abia după vârsta de trei ani. - Greșelile părinților deseori duc la dezvoltarea copilului. Mai ales dacă sunt bine gestionate.
Motivul este că, dacă un părinte își dă voie să greșească, atunci copilul va simți ce este sub acea greșeală. Altfel spus, dacă un părinte își dă voie să nu fie perfect, atunci și copilul își va da voie să nu fie perfect. Adică anxietatea lui va scădea, iar așteptările sale față de el însuși și față de lume vor deveni mai realiste.
Mai mult, în viitor copilul va imita comportamentul adultului, de obicei fără să-și dea seama. Adică, dacă o mamă greșește (de pildă uită să-i dea mâncare pentru pauza de la școală sau îl pedepsește pe nedrept), iar după aia nu-și smulge părul din cap și își recunoaște greșeala, ba chiar își cere scuze, atunci copilul va face la fel dacă, la rândul lui greșește, nu doar față de părinți, ci și față de ceilalți copii. Iar relațiile lui cu toți oamenii se vor îmbunătăți vizibil. Cu totul altfel stau lucrurile dacă mama izbucnește în plâns sau dacă dă vina pe alții. Căci și atunci copilul o va imita.
Când copilul este nevoit să aștepte împlinirea nevoii sale, el învață să tolereze frustrarea și chiar să și-o elaboreze în soluții constructive. De pildă învață să gătească (dacă mamei nu-i place să gătească sau dacă e nevoit să aștepte mereu înfometat mâncarea de pe masă) sau să meargă singur cu autobuzul, (dacă mama întârzie mereu să-l ia de la școală).
Dacă părintele îi împlinește instantaneu nevoile, i le prevede și îl scutește de orice suferință (de pildă intervine și rezolvă orice conflict în care e implicat copilul) atunci nu-și îndeplinește unul dintre cele mai importante roluri, cel de a-l pregăti pe copil pentru viața în afara familiei și de a-l învăța cum să se descurce. Noi, cu toții, învățăm cum să legăm relații și cum să le întreținem de la părinți. Dacă așteptările noastre de la toată lumea sunt aceleași pe care le avem și de la un părinte „perfect,” atunci mai mult ca sigur că n-o să avem nici un prieten și n-o să ne placă nimeni niciodată. Cu alte cuvinte, părintele pune pe primul plan fericirea copilului de scurtă durată din prezent, în detrimentul unei fericiri ulterioare de lungă durată.
Să nu mai vorbim de faptul că anxietatea părinților se transmite copilului într-o formă sau alta. Iar dacă părintele își dă voie să greșească, având în minte că-și poate repara greșeala și că nu-i un capăt de țară, atunci copilul va prelua și el această atitudine care-l va scuti de multă suferință pe parcursul vieții.
