Inconștientul este un concept care nu s-a schimbat prea mult de la începuturile psihanalizei încoace.
Imaginați-vă că psihicul omului seamănă cu un ocean foarte adânc. La suprafață, se pot vedea peștii și vietățile marine mișunând de colo-colo, la fel ca algele și tot felul de plante care plutesc și dau culoare, miros și consistență apei.
La adâncime relativ mică se pot întrezări elemente ale florei și faunei marine, le putem imagina ușor și, dacă ne scufundăm, suntem în stare să interacționăm cu ele. Iar asta chiar fac persoanele reflexive.
Însă nu se poate vedea absolut nimic în străfundurile oceanului, de pildă la 10 km. Nu există nici o urmă de lumină, chimia apei se schimbă radical și suntem nevoiți să apelăm la tehnica avansată pentru a descoperi ce se află pe fundul apei. Cu toate acestea, animalele și plantele din adâncuri influențează ce se întâmplă la suprafață și sunt greu de atins, descoperit și schimbat.
Aș continua metafora spunând că, în străfundurile oceanului-inconștient zac tot felul de sedimente și substanțe ce își trimit efectele la suprafață. Ca și cum ar apărea din adâncuri un fum, produs al unor reacții chimice, iar noi habar n-avem de unde vine.
Acest fum poate să hrănească peștii de la suprafață – deci poate fi indispensabil pentru supraviețuirea lor – sau poate să polueze, să rănească sau chiar să omoare.
Prin urmare, inconștientul, că vrem sau că nu vrem – și de obicei nu vrem – ne domină și ne controlează viețile. Ne controlează relațiile și modul în care le vedem sau în care intrăm în ele, ne controlează preferințele – adică ce ne place și ce nu – talentele, înclinațiile, personalitatea. Absolut totul. Și problema cea mai mare este că noi nu-l putem controla pe el. Este adevărat că anumite experiențe pot pătrunde până la inconștient și-l pot modifica, însă foarte rar și în circumstanțe speciale.
Acesta este motivul pentru care oamenii tind să-și repete greșelile. Pentru care, de pildă, sunt atrași de potențiali parteneri care mai degrabă fac rău decât bine. De aici vin tendințele care ne îndeamnă să ne facem rău într-un fel sau altul sau să alegem ce ne place și ce nu.
Un exemplu bun pe care l-aș da este că, în terapia pe care o fac cu copiii mai micuți, îi întreb dacă le place sau nu broccoli. Și fac o mică evaluare pe baza răspunsului primit. Dacă copilul răspunde că-i place, mai sondez puțin, căci el se poate aștepta de la mine să fiu ca adulții care îi spun că această legumă amară (iar copiii mici au papilele gustative foarte sensibile și nu-l tolerează, nicidecum nu poate să le placă gustul) îi face bine și e bună la gust. Dacă îmi spune că cel mai mult îi place să mănânce broccoli, atunci înclin să cred că are o patologie oarecum gravă, căci în inconștientul lui pătrund ușor influențe care îi fac rău. Dacă, până la urmă, recunoaște că nu-l poate suferi, atunci cel mai probabil e destul de sănătos la cap, căci deja și-a creat un mecanism de apărare ce-l ajută să nu-și facă rău și, în același timp să-i mulțumească și pe adulții din jur (căci, dacă îi înfruntă pe adulți, atunci iarăși își face rău prin pedeapsa pe care mai mult ca sigur o primește). Iar dacă îmi răspunde că urăște broccoli, atunci începe să mă bată gândul că are părinți înțelegători, care îi oferă libertatea de a avea propriile-i gusturi și cu care își poate permite să fie sincer.
