Finalul seriei Pasivitate vs inițiativă
Un alt lucru pe care l-am observat deseori în ultima vreme, mai ales după pandemia care i-a închis pe toți copiii și adolescenții în casă ani de zile, este incapacitatea tinerilor de a forma cupluri. Teama de a fi respinși este atât de mare, încât foarte greu cineva își asumă inițiativa să facă primul pas. Este încă o consecință a pasivității patologice. Când ești obișnuit ca inițiativa ta să fie respinsă de părinți, pentru că nu-i a lor și vor să te protejeze de eșecul pe care sunt convinși că o să-l ai dacă nu-i „asculți,” atunci n-ai cum să-ți imaginezi că de data asta vei avea succes, cu atât mai mult cu cât absolut sigur inițiativa de a-ți căuta partener(ă) nu-i aparține nici unuia dintre părinți sau profesori.
Din nefericire, acum tinerii sunt foarte pesimiști și demoralizați. Majoritatea lor cred că n-au nici o șansă să o ducă bine în viitor, iar în acest caz planul material se extinde și către cel sentimental. Nu sunt convinsă că acest lucru este o consecință a evoluției societății și economiei mondiale. Ar putea la fel de bine să fie produsul tendințelor supra-protective ale stilului de parentaj modern. Când părinții intervin în cea mai mică problemă pe care o are copilul sau adolescentul, retezându-le orice șansă de a învăța să se descurce singuri pentru a căpăta încredere în ei înșiși, tânărul în care aceștia evoluează chiar nu se pricepe deloc să-și rezolve problemele care-i apar inerent în viață. Când copilul sau adolescentul este urmărit prin tot felul de aplicații și camere de luat vederi, el capătă senzația că este într-o închisoare de unde nu va scăpa niciodată și că privirea și judecățile de valoare ale adulților din viața lui sunt omniprezente. Apropo, ultima găselniță a tehnicii moderne, supravegherea perpetuă, poate duce la o fantasmă de tip psihotic, de tipul „când fac sex, mama și/sau tata stau la capul patului și se uită la mine.”
Angoasele adulților sunt intense și uneori se bizuie pe realitate. Sunt ușor de înțeles, de explicat rezonabil, de justificat și de aprobat. Însă poartă un risc uriaș să creeze adulți pasivi și neputincioși.
Mi-e teamă că o să se îmbete și o să ajungă la Urgență în comă alcoolică.
Mi-e teamă că o să se apuce de fumat. Sau de droguri.
Mi-e teamă că o să sufere (dacă își dorește o relație sentimentală sau să aibă un grup de prieteni).
Mi-e teamă că o să moară dacă pleacă singur(ă) cu prietenii la mare sau la munte.
Mi-e teamă că o să fie atacat(ă) pe stradă dacă nu vine acasă înainte să se întunece.
Toate sunt cele mai frecvente angoase ale părinților cu care stau de vorbă.
Iar eu le spun, invariabil Astea sunt angoasele voastre, care se varsă în capul adolescentului. De ce nu aveți nici o urmă de încredere în el și vă imaginați că va face cele mai periculoase lucruri? De ce credeți că nu va avea deloc grijă de el? Încercați, încetul cu încetul, să-i acordați încredere și, pe măsură ce vă dovedește că se descurcă, acordați-i din ce în ce mai multă libertate.
Căci libertatea de acțiune merge mână în mână cu cea în gândire. Inițiativa se naște din succesul pe care un copil sau un adolescent îl are când încearcă să facă ceva, să rezolve o problemă, și găsește soluția cu capul lui. Aproape în fiecare zi apare această oportunitate, fie că vrea să vorbească cu colega lui care stă în banca cea mai îndepărtată de a lui sau fie că vrea să iasă la un burger cu colegul lui de bancă. Fie că nu-i mulțumit de ce temă primește la mate sau că nu crede că o informație despre – să zicem – circuitul apei în natură e adevărată.
Încă un lucru pe care îl aud mereu când sfătuiesc mamele de copii mici (sau mai nou nu chiar atât de mici) să nu doarmă cu ei în pat este Dacă nu doarme cu mine în pat, se trezește noaptea și plânge sau țipă, iar eu a doua zi am serviciu și trebuie să dorm.
Ușor de înțeles și de acceptat, fără nici o îndoială. Însă prețul plătit este o lipsă de limite și, paradoxal, senzația copilului că este tot timpul supravegheat. Iar tocmai lipsa de limite îl face pe un adolescent să facă și să spună teribilisme, și să aibă fantasma inconștientă că mama va apărea ca printr-o minune și îl va opri în ultimul moment. (Aș adăuga că orice adolescent are și o latură auto-agresivă și că deseori, când își face rău, fantasmatic își pedepsește și părinții, dar ăsta e un cu totul alt subiect)
Părinții trebuie să facă sacrificii, așa se spune. Fără îndoială că sunt de acord, însă, în opinia mea de terapeut, sacrificiile sunt în majoritate altele, nu cele dictate de instinct sau de societatea contemporană, adică predominant cu tendință supra-protectivă.
De pildă, dacă un adolescent vrea să se ducă la o petrecere noaptea, n-aș recomanda unui părinte să se ducă să-l ia cu mașina la 2 sau 3 dimineața. Mesajul pe care l-ar transmite este că el n-are viață și nevoi, că oricând, la orice oră stă la dispoziția adolescentului, că i-a „pasat” viața și că nu mai are nici o preocupare decât să-și plimbe odrasla de colo-colo. Ca și cum doar adolescentul ar mai avea o viață, iar adultul trebuie să renunțe la a lui și să se mulțumească a fi un simplu martor. Pentru unii nu sună rău, dar dacă un adolescent are impresia că adultul este oricând la dispoziția lui, atunci le va cere și altora același lucru – deci va avea mari probleme în relații – și nici nu va avea vreo înclinație să-și bată capul măcar un pic pentru a-și rezolva vreo problemă. Chiar dacă acest exemplu este doar de logistică, cum spuneam, mecanismele psihice se aplică și în alte domenii, iar acest simplu exemplu, dacă este consistent, îl va obișnui pe adolescent să descopere singur, în timp, soluții optime pentru problemele lui și să aibă parțial grijă de el însuși.
În concluzie, aș zice că a crește un copil care să devină un adult fără pasivitate patologică și cu inițiativă când e cazul, se rezumă în a avea o relație cu copilul bazată pe încredere reciprocă. Iar încrederea se construiește încetul cu încetul. Este un proces lung, uneori extenuant psihic, plin de anxietăți, angoase și îndoieli, însă absolut necesar pentru succesul și fericirea adultului de mai târziu.
