Adolescenții sunt rebeli din instinct. Este o perioadă absolut normală de dezvoltare din viața lor, căci altfel nu doar că ar rămâne un soi de clonă a părinților, dar n-ar fi în stare niciodată să-și găsească partener(ă). Bineînțeles, pedepsele sunt și mai crunte dacă cumva se încumetă să „comenteze.” La școală aproape tot timpul. Dar și acasă, când părinții nu se adaptează unui cu totul alt tip de relații decât în copilărie.
Toată această formare afectivă duce la pasivitate în adulții care au ales inconștient (deci fără să-și dea seama) o traiectorie comodă și lipsită de conflict.
Ce înseamnă asta?
De pildă că o persoană preferă să mănânce ce alege să-i gătească mama, tata, soțul, soția, în loc să învețe ea să gătească sau măcar să ceară ceva. Psihanaliza spune că o întreagă halcă de personalitate se poate forma în jurul unei astfel de alegeri inconștiente din copilărie. Adică, de pildă, persoana de mai sus nu va avea nici un moft. Îi va plăcea totul. Nici măcar nu va reuși să facă clasamente sau nu va avea preferințe în ce privește mâncarea.
Iar psihicul funcționează într-un mod foarte ciudat. Adică, dacă se creează un mecanism psihic pentru evaluarea unui fel de mâncare, acesta se poate – și deseori chiar așa se și întâmplă – aplica și în alte domenii. De exemplu, eu cunosc un om cu memorie fotografică. Doar că fiind peste măsură de pasiv, pentru că așa a fost crescut, el nu poate interpreta nimic. Nu poate să spună de ce i-a plăcut sau nu un film sau ce părere are despre o carte.
De asemenea, poate să ducă la dificultăți în a lua decizii, de teamă că decizia luată ar nemulțumi autoritatea imaginată în mintea decidentului. Nu este un proces lipsit de orice logică. Dacă (aproape) tot ce faci sau spui îți nemulțumește părinții și profesorii, iar singurele decizii ale tale aprobate sunt cele pe care ți le impun adulții, adică nu ale tale, atunci frica de eșec devine uriașă.
De pildă, o situație deseori întâlnită de mine în cabinet este când un adolescent vrea să nu mai facă un anumit sport (de performanță sau nu), pentru a avea viață socială și a putea să petreacă mai mult timp (sau măcar puțin timp) cu colegii și prietenii lui. Ce se întâmplă – să zicem – în liceu? Păi, un adolescent care e nevoit să se ducă la două antrenamente pe zi, unul la 6 dimineața și altul la 6 seara, iar în weekend-uri trebuie să participe la concursuri, nu va avea nici timp, nici energie să stea cu prietenii nici măcar în weekend. N-are cum să stea cu prietenii sâmbătă până la 11 seara pe undeva, dacă a doua zi are concurs la 7 dimineața. Și trebuie să fie într-o bună formă fizică. Desigur, de cele mai multe ori, părinții nu sunt de acord ca el să nu mai facă acel sport. Căci sportul este o minunată barieră în calea unor noi potențiale relații de prietenie sau sentimentale, iar, cel puțin la noi în țară, părinții n-au nici un chef ca odraslele lor să riște apariția unor „influențe negative” sau pur și simplu, a unor inițiative ale adolescentului considerate periculoase. Iar atunci adolescentul este pus în fața unei dileme: continuă să facă sport și să fie nefericit pentru că n-are nici prieteni nici iubită, ori se lasă și trebuie să înfrunte furia și pedepsele părinților? Nici o decizie nu e bună, iar această rezoluție formează din nou o strategie care mai târziu duce la pasivitate și neputința de a lua decizii.
