Continuarea interpretării testului 12 axe1.
Imigrație (4) pe axa asimilare – multi-culturalism. Aici lucrurile nu mai sunt clare. Cel puțin pentru mine. Poți să fii foarte curios să cunoști pe cineva, să afli obiceiuri și tradiții diferite, să auzi muzică nouă și o complet altă perspectivă asupra vieții. Apoi nimic nu te împiedică să sărbătorești mai multe zile pe an, cele care țin de cultura ta și cele care țin de cultura celorlalți. Problema care – mi se pare mie – apare aici este când acea persoană, pe care – să zicem – o inviți în casa sau familia ta îți pretinde să renunți tu la valorile tale. Sau când anumite obiceiuri sau valori le contrazic pe ale tale și sunt deranjante.
Sigur că poziția pe această axă se leagă de capacitatea de a fi tolerant. Deci de a accepta să ai lângă tine oameni (foarte) diferiți. Însă una este să tolerezi – să zicem – mirosul unei mâncări diferite, care poate nu-ți place, și alta este, de pildă, să renunți la serviciu sau să înduri noaptea zgomote asurzitoare. În ultimele cazuri, trebuie să fii masochist.
Fără îndoială că e minunat să-ți închipui că poți supraviețui cu o salată care conține de toate. Însă oare e plăcut și îți face bine să mănânci obligatoriu pește cu căpșuni, anghinare, murături și… ciocolată?
Extremele aici au mai mult sens. Adică un imigrant complet asimilat încetează să mai fie imigrant, iar multi-culturalismul neconflictual este practic imposibil, căci mulți oameni n-au capacitatea de a se adapta unei comunități eterogene. Ar însemna să nu aibă personalitate și să-și bată tot timpul prea mult capul pentru a se adapta nevoilor altora.
Diplomație (5) pe axa militarist – pacifist. Nu poți să fii pacifist când altul te atacă. N-ai cum să câștigi. Ești cucerit și dispari de pe fața pământului.
Însă există și aici tot felul de nuanțe. Una este să te aperi când ești atacat și alta este să fii tu agresor, inventând tot felul de bazaconii în chip de motiv (ca în cazul Rusiei). Una este să apelezi la diplomație și negocieri pentru a-ți obține un drept sau niscaiva avantaje, alta este să dai cu barda din prima, să șantajezi și să căsăpești mii de oameni pentru că din cauza lor ți-ai rupt o unghie.
Iar pacifismul uneori ascunde lașitate – deci fuga cu orice preț de conflict, – iar militarismul uneori ascunde nevoia intruzivă și violentă de control sau chiar psihopatie.
Părerea mea este că e o mare artă să-ți croiești drum prin jungla societății relaționale și profesionale rămânând pacifist. Am o mare admirație pentru cei care izbutesc acest lucru, deși consider că au nevoie de o minte suficient de perversă psihologic (nu sexual) pentru a reuși. Manipularea și propaganda sunt instrumentele principale pe care le utilizează. Una este să impui cu forța nevestei să vină acasă până la 8 seara. Alta e s-o convingi că e realmente periculos să meargă pe stradă și că o să moară dacă vine la 8.05.
Noi cu toții avem o parte agresivă, fie că ne place, fie că nu. Iar agresivitatea este fie de tip direct, militarist în acest caz, fie de tip pacifist. Psihologic – aș spune – că militarismul înseamnă cam ce e-n gușă și-n căpușă. De pildă provoci o discuție în contradictoriu, îți susții punctul de vedere sau ripostezi dacă te nemulțumește ceva. Când ești pacifist, faci toate aceste lucruri pe căi ocolite. Dacă stau mai bine să mă gândesc, nu toate sunt minunate. De pildă o persoană care se văicărește întruna concret de obicei este percepută ca fiind foarte agresivă.
Prin urmare poziția pe axa militarist – pacifist exprimă modul în care se manifestă partea noastră agresivă.
Intervenție (6) pe axa non-intervenționism – naționalism.
Aș spune că poziția pe această axă reprezintă atitudinea față de familie. Cu cât ne percepem mai mult familia ca pe un mediu închis și ne dorim mai mult să rămână neschimbată, cu atât avem tendința de a controla cât mai strict influența mediului extern asupra membrilor ei și asupra sistemului de valori deja existent și probabil format de-a lungul mai multor generații.
În cabinet și în viața mea particulară am observat că fiecare familie are tabieturile și valorile ei. De pildă unii beau la masă doar câte un pahar de vin, alții deloc, iar alții chiar se cam pilesc. Unii consideră firesc să-și împărtășească experiențele cotidiene, pe când alții le ascund cu mare înverșunare sau le povestesc doar pe cele din care ies bine. Unii se laudă, alții se văicăresc, unii vorbesc aproape doar de boli, iar alții preferă bârfele. Toate acestea formează un anumit tip de atmosferă și de sistem de valori tipic fiecărei familii în parte.
Într-o paranteză fie spus, patologiile provenite din această atmosferă familială sunt cel mai greu de demontat într-o terapie. Asta pentru că membrii ei, expuși încă de la naștere unor anumite valori și prejudecăți, le consideră cât se poate de firești.
Ce se întâmplă într-o familie care consideră că o slujbă de 8 ore de bugetar, considerată sigură și (mai nou) bănoasă, când un adolescent anunță că el vrea să fie actor? Sau când, într-o familie unde să scoți bani din piatră seacă e valoarea supremă, o fată anunță că ea vrea să devină o intelectuală fără prea mare interes pentru câștigurile materiale?
Sau ce faci când norma societății sau familiei tale este să te căsătorești și să ai copii, iar tu vrei să-ți schimbi iubiții ca pe ciorapi și n-ai nici un chef de vreo relație stabilă?
Mai subtil: când economisirea banilor sunt o valoare importantă a familiei tale, iar ție îți vine să arunci o avere pe o excursie în Maldive?
Mi se pare că poziția pe această axă are legătură cu atitudinea față de nou și de potențială plăcere, cu curiozitatea de a cunoaște mediul exterior și curajul de a-ți forma noi valori și obiceiuri pe parcursul vieții. Adică o minte închisă vs una deschisă. Libertate vs constrângere și mai ales, auto-constrângere auto-distructivă.
Trebuie să renunți un pic la sentimentul de apartenență pentru a-ți crea șansa de a-ți construi o viață pe care nu ți-a impus-o nimeni.
