Ieri m-am amuzat teribil făcându-mi testul de la link-ul atașat la sfârșit1. Uitându-mă pe axele măsurate și rezultatele mai multor oameni, mi-am dat seama că acest test nu numai că te poziționează pe un punct din continuumul
extrema dreaptă —– centru —– extrema stângă,
ci spune mai multe lucruri despre personalitatea cuiva decât unele teste online de personalitate, căci răspunsurile nu pot fi întoarse din condei. Întrebările se referă la zona politico-economico-socială, iar aici multă lume are opinii nemaipomenit de ferme și… bine gândite. Adică oamenii au cugetat multă vreme la aceste subiecte în ultimii ani, iar mulți dintre ei au certitudinea că extremele (în care chiar și ei înșiși bănuiesc că se situează) sunt singura soluție a crizei mondiale prin care trecem.
Așa încât am luat hotărârea să-mi dau cu părerea despre felul în care pozițiile pe cele 12 axe se leagă de diverse tendințe ale personalității. O să le iau pe rând.
Structură (1) și Control (8) din perspectivă psihologică sunt strâns legate, căci se referă la gradul de control pe care o autoritate centrală îl are asupra structurilor teritoriale (la noi județe sau sectoare, la americani state), respectiv asupra pieții.
Bineînțeles, tendințele măsurate prin răspunsurile la întrebările legate de aceste două axe se referă la înclinația respondentului de a controla cât mai mult din preajma-i, nu contează dacă e vorba de mediu sau de persoane. O extremă ar fi control freak, adică o obsesie pentru a controla chiar și cel mai mic detaliu din viață – familie, program, munca subalternilor, gândurile, opiniile și sentimentele celor din jur, – iar cealaltă extremă este – aș zice eu – o stare perpetuă de pasivitate absolută și poate chiar refuz activ de a interveni în vreun fel sau altul în mediul sau asupra oamenilor din jur. Iar pasivitatea poate fi o consecință a sentimentului de neputință ori a lipsei de afect (cu alte cuvinte, nu-i pasă de nimic).
Reprezentare (2) pe axa democrație – autocrație. La prima vedere seamănă cu ce-am spus în paragraful de mai sus, însă nu sunt deloc sigură că-i așa. Asta pentru că în cazul reprezentării se adaugă și încrederea pe care respondentul o are în oamenii pe care îi consideră competenți și cu opinii similare cu ale lui. Plus părerea respondentului despre oameni în general. Cu alte cuvinte, dacă o persoană crede că majoritatea cetățenilor sunt bătuți în cap și/sau răi, atunci n-ar avea prea multe motive să-și dorească o democrație. Desigur, problema cu autocrația și dictatura, în general, este că oamenii care și le doresc au impresia că acea persoană cu toată puterea concentrată în mâinile sale o să aibă aceleași opinii și preferințe ca ei. Ha!
Închipuiți-vă că ar exista o dictatură complet bună 🙂. Ar exista un dictator care ar face ca toată populația să fie bogată, să locuiască unde alții doar ar visa, să muncească doar din pasiune. Ce s-ar întâmpla cu oamenii diferiți? Sau care n-au nici o pasiune? Altfel spus, e imposibil să mulțumești pe toată lumea.
În ce privește personalitatea, eu cred că reprezentarea are legătură cu narcisismul. Dacă crezi că tot ce e bun se află în tine sau în oameni asemănători ție, atunci logica spune că restul îți sunt inferiori, proști sau răi dacă sistemul lor de valori nu e identic cu al tău. Așa încât, cu cât un respondent e mai sus pe axa autocrației, cu atât mai narcisic e. Cu cât e mai sus pe axa democrației, cu atât mai tolerant este cu oamenii diferiți de el.
Putere (3) pe axa securitate – libertate. Cât de minunat se leagă această axă de restricțiile din timpul pandemiei și de continuumul hedonism – masochism sau, în cazul parentajului, de supra-protecție – încurajare spre autonomie.
Eu consider că cea mai importantă valoare a mea, dobândită în copilărie și consolidată prin toate experiențele (fără excepție) pe care le-am avut până acum este libertatea. În special libertatea de gândire și exprimare. Așa că sunt foarte părtinitoare în acest caz. Cu atât mai mult cu cât în ultimii ani am observat cum guvernele, inclusiv cele democratice, abia așteaptă să ne interzică tot felul de libertăți, să ne protejeze real cât mai puțin (a te proteja de distracție și plăcerea conversațiilor cu alți oameni, susținând că virusurile zburdă de pe o masă pe alta după 9 seara, nu e o protecție reală, ca, de pildă, a mări și califica armata pentru a avea o șansă într-un potențial război) și, în același timp, să ne șantajeze în fel și chip să facem doar ce vor ele până a ajunge chiar la a ne teroriza, asemenea unor torționari. Una dintre cele mai oribile consecințe ale platformelor sociale și a faptului că presa este nevoită să accepte bani de la autorități este dispariția aproape totală a jurnaliștilor independenți și a rolului lor de a atrage atenția publicului asupra problemelor reale din societate.
Fiind atât de părtinitoare, n-ar trebui să spun prea multe lucruri. Și totuși… Când vrei să protejezi real pe cineva, trebuie ca, în primul rând, să faci diferența dintre un pericol real, probabil, cu consecințe catastrofice și un pericol improbabil, care există doar în capul tău și ale cărui consecințe sunt exagerate pentru a justifica controlul pe care ai de gând să-l exerciți asupra celorlalți (sau chiar a ta) și constrângerile aferente. Adică să ai un contact bun cu realitatea (ceea ce e de fapt și definiția sănătății mentale).
Dacă mai ești și narcisic pe deasupra, adică n-ai nici o îndoială că ceea ce e în capul tău e perfect și minunat, atunci lumea din preajma-ți se poate preschimba foarte repede într-o închisoare de maximă securitate unde sălășluiești împreună cu apropiații tăi, puternic apărați de orice influență externă, bucurie, plăcere și alte chestii periculoase de genul ăsta.
( va continua…)
