Titlul filmului, regizat de Steven Soderbergh, se referă la tot ce nu poți spune nimănui când lucrezi pentru un serviciu național de informații.
Adică:
― Unde ai fost ieri?
― N-am cum să-ți spun. E în geanta neagră.
Prin urmare, toate personajele filmului sunt spioni. George, interpretat superb de Michael Fassbender, este căsătorit de peste 20 de ani cu Kathryn, adică Cate Blanchett. El află că soția lui, laolaltă cu alți patru colegi de-ai lor, sunt suspectați că ar fi vândut informații secrete, deci că și-ar fi trădat țara. Primește misiunea să afle cine e trădătorul dintre cei cinci suspecți.
Așa încât îi invită la cină pe toți: Freddie (Tom Burke), Clarissa, care lucrează în departamentul tehnic și este iubita lui Freddie, colonelul James și Zoe (care e psihoterapeuta serviciului de informații).
Scena de la masa din sufragerie, superb decorată, sub lumina lumânărilor, este, pentru mine, memorabilă. Cu toții se bombardează cu ironii unii pe ceilalți și amintesc de tot felul de porcării pe care le-au făcut mesenii. De pildă, Freddie, reacționând la acuzațiile de infidelitate ale lui George, spune despre acesta că a bătut orice record în rezolvarea complexului lui Oedip, când l-a pus sub supraveghere pe tatăl său (tot spion), apoi a difuzat un filmuleț cu el, care își înșela soția (mama lui George), la o reuniune de familie, distrugând în acest fel și cariera și căsnicia tatălui. Reacția lui George este lipsită de orice sentimentalism. Nu-mi plac mincinoșii, spune el, ridicând din umeri.
Tot la cină, George, care de fapt are ca scop identificarea trădătorului, propune ca fiecare dintre ei să ia câte o decizie pentru cel așezat în dreapta lui la masă, asemenea celor pe care ni le propunem de Anul Nou.
Absolut hilar mi s-a părut dialogul dintre Freddie și Clarissa.
Clarissa, adresându-i-se lui Freddie: Aș vrea să termini măcar o singură dată după mine.
Freddie: Nici o problemă. O să-ți arăt că pot să rezist la infinit și o să mă rogi să termin.
Clarissa: Ești visul tuturor femeilor: o experiență neplăcută care nu se termină niciodată.
George își continuă misiunea. Folosește sateliți pentru a-i urmări și supraveghea pe suspecți și descoperă niscaiva interacțiuni secrete între ei. Având în vedere că o urmărește și pe Zoe, în cabinet, etica lui este puțin spus discutabilă.
Încă o scenă memorabilă pentru mine, este cea cu Clarissa montată la poligraf, adică detectorul de minciuni. Mi-a plăcut foarte mult cum a jucat Marisa Abela, deși probabil rolul ei este construit minunat de scenarist. Ajunge să dezbată cu George în ce măsură poate exista o relație sentimentală bună între doi spioni, când încrederea în partener practic nu are cum să existe. Totul e în geanta neagră, zice ea. N-ai cum să-ți dai seama când te minte partenerul și nici n-ai cum să te prinzi dacă te înșeală.
Filmul este sofisticat și te pune pe gânduri. Pe lângă încercarea de a ghici cine este trădătorul, apar și câteva idei filosofico-existențiale, pe care vă las să le descoperiți singuri.
La prima vedere Black Bag pare mai de modă veche, stil noir, căci lumina caldă cu accente romantice mi-a dat senzația că s-ar petrece cu câteva zeci de ani în urmă.
Concluzie: Filmul mi-a plăcut enorm. Este inteligent, sofisticat, frumos, cu un umor fin, uneori negru. Actorii joacă demențial de bine. Nu cred că am văzut un film de spionaj mai bun în ultimul deceniu.
