producție BBC, o serie de 12 filme
Cu Sir Kenneth Branagh în rolul detectivului Wallander, seria este considerată, inclusiv de către concetățenii autorului, cea mai bună ecranizare a romanelor lui Henning Mankell, un scriitor suedez. Deși acțiunea se petrece în Suedia, iar Wallander este detectiv, mai precis inspector șef, în poliția Ystad, toți actorii sunt britanici, iar coloana sonoră a filmelor este în engleză.
Mie nu mi-a plăcut cum a jucat Kenneth Branagh în mai multe filme, în special în rolul lui Poirot. În schimb Wallander mi-a schimbat părerea despre el. Aici joacă nemaipomenit de bine. Probabil că nu i se potrivesc rolurile puțin comice, pentru că Wallander este un detectiv mai chinuit și mai suferind decât oricare altul despre care am citit sau pe care l-am văzut vreodată, poate în afară de Hole (dacă o să vă placă Wallander, există și serialul cu același titlu pe Netflix, după romanele norvegianului Jo Nesbo).
Extenuarea și depresia lui, cronice și chiar din ce în ce mai acute pe parcursul unui film, sunt însoțite de peisajele cenușii, mizeria omniprezentă pe ecran și casele părăginite unde, de regulă, se petrece acțiunea filmelor.
În An Event in Autumn, o tânără însărcinată, a cărei identitate nu se știe inițial, se aruncă de pe feribot.
Wallander, tare mândru de el însuși fiindcă tocmai reușise să cumpere foarte ieftin o fermă, pe când își plimbă cățelul, descoperă un cadavru în propria-i grădină.
Este un film șocant de sumbru. Ai zice că majoritatea suedezilor din provincie sunt îmbrăcați în zdrențe, analfabeți și grobieni, brutali și paranoici. Filmul mai conține și câteva scene sinistre cu animale, asta ca un avertisment.
Intriga este bunicică, iar investigația, ca de obicei, este executată predominant de Wallander, singur și nefericit. Mai nou și-a tras iubită. În locul ei, eu n-aș rămâne lângă el. Presupun că e o martiră care vrea să-și ispășească cine știe ce păcate grave. Asta pentru că scena obișnuită, ce apare din când în când prin film, este cam așa: Wallander stă la masă sau de vorbă, ori se pupă cu iubită-sa, când brusc își răsucește capul spre camera de filmat, o expresie plină de suferință sfâșietoare i se întipărește pe față, după care îi întoarce spatele femeii și se cară cu mașina, în scrâșnet de frâne, fără a scoate un cuvânt sau a-i răspunde la mesaje și telefoane. Explicația ar fi că este traumatizat de cadavrele pe care le vede săptămânal și că nu-și poate permite să se gândească la altceva pe tot parcursul investigației.
În pofida mizeriei și depresiei generalizate, filmul m-a prins și mi-a plăcut. Vă recomand ca, dacă vă uitați la vreun Wallander (inclusiv la versiunea suedeză), să vă puneți la îndemână un pachet cu șervețele și, preferabil, să nu aveți nici un cuțit sau vreo altă ustensilă periculoasă în preajma voastră. Asta pentru auto-protecție, nu de altceva.
Vă așteaptă câteva surprize în acest film, iar detectivul are mai multe motive decât de obicei să fie deprimat și suferind. Încetul cu încetul, Wallander dezleagă ițele misterului, iar criminalul a fost, cel puțin pentru mine, oarecum surprinzător.
Concluzie: Deși sumbru și deprimant, Kenneth Branagh interpretează superb rolul detectivului Wallander. Intriga este destul de bună și m-a cam legat de ecran pentru a afla ce se întâmplă la sfârșit.
