Câteva exemple de scenarii inconștiente, surse ale prostiei patologice, care poate fi îndepărtată prin psihoterapie:
- Lipsa de încredere în sine, ca efect catastrofic al supra-protecției. Un copil sau un adolescent capătă încredere în el doar dacă are succes în urma deciziilor și eforturilor exclusiv ale lui. Așa stă treaba din punct de vedere psihologic și nu există excepții, din câte am văzut. Tot ce e impus de alții sau dacă este ajutat, chiar și cu cele mai bune intenții, nu contribuie la formarea încrederii în sine. Bineînțeles, ajutorul trebuie să existe la început, căci de la părinți, de pildă, învață copilul să formeze relații sau capătă deprinderea să învețe. Dar pe urmă, după ce părinții îl învață „primii pași” pe copil, aidoma primelor litere scrise de învățătoare în caiet, adulții ar fi bine să-i ofere șansa de a se descurca singuri.
Am auzit povești de-a dreptul traumatizante despre intervenții cu buldozerul în relațiile dintre copii, intervenții care, de obicei, îi împiedică pe copiii implicați să învețe ceva din incidentele cu pricina. Am auzit de tați cu aplicații pe telefonul copiilor lor adolescenți, care au văzut imagini cu alți adolescenți dezbrăcați sau au citit conversații despre lucruri intime ale acestora. Unii dintre acești tați au ajuns la Obregia (nu glumesc). Am cunoscut mame care au invitat stripper-ițe la majoratul fiilor lor și adolescenți încuiați pe dinăuntru în casă, ca nu cumva să iasă de acolo și să pățească ceva rău când părinții sunt la serviciu.
Cele de mai sus sabotează direct și grav inteligența și încrederea în sine a copiiilor. Toate transmit mesajul că ei nu sunt în stare să se descurce decât în prezența fizică și cu ajutorul direct și explicit al părinților. Nici ajutorul implicit nu este mai bun. Adică ajutorul despre care copilul nu știe, de pildă o discuție secretă între mamă și dirigintele clasei din care face parte copilul. Nu este mai bun fiindcă și acest tip de ajutor pornește de la premisa că copilul nu este în stare să facă nimic bun singur.
Aici mă refer la imaginea de sine a copilului și la angoasa legată de aceasta, ca un produs al parentajului supra-protectiv.
- Inhibarea curiozității. În primii ani de viață, copilul cunoaște lumea și mediul înconjurător exclusiv prin intermediul părinților și adulților din preajma-i. Supra-protecția își are izvorul în scenariul inconștient al părinților cum că ce este în afara familiei și a lucrurilor familiare e periculos și poate duce la rănirea sau chiar la moartea copilului. Remarci aparent inofensive precum Nu te apropia de câinele ăla, că o să te muște ori Nu te duce singur spre tufișul ăla sau N-ai voie să stai/mergi la mai mult de doi metri de mine descurajează foarte mult curiozitatea unui copil care își dorește experiențe noi. Implicit părintele îi transmite că, dacă e curios să cunoască lucruri diferite de ce-i oferă el, atunci copilul va fi în pericol și, în plus, va provoca anxietatea și deseori furia părintelui. Orice interdicție sau regulă care nu-i la fel de clară ca Nu-ți băga mâna în foc (adică cu probabilitatea apropiată de 100% să ducă la o suferință concretă) are ca efect descurajarea curiozității copilului. Deesigur, ca aproape în orice altă privință, dacă părintelui îi lipsește curiozitatea, inclusiv de a cunoaște oameni, cel mai probabil este că și copilului îi va lipsi.
- Minciunile. Tot pentru a-și proteja copiii, majoritatea părinților cred că fac un lucru minunat dacă îi mint. Am auzit tot felul de minciuni de genul ăsta. Despre divorț, despre ce făceau părinții în tinerețe și notele pe care le-au avut în copilărie sau despre lucruri mărunte și punctuale, precum moartea animalului familiei. Chiar și evitarea manifestărilor de afecțiune dintre părinți, când copilul e de față, poate fi considerată o minciună prin omisiune. În acest exemplu este negată relația de cuplu, de obicei pentru a nu supăra copilul.
Majoritatea minciunilor sabotează inteligența copiilor. A existat o psihanalistă din Franța, Françoise Dolto, care, acum vreo 50-60 de ani susținea că părinții trebuie să spună necondiționat adevărul copiilor lor. Eu n-aș merge atât de departe. Îmi vin în minte câteva exemple de lucruri pe care un părinte nu ar trebui să i le spună copilului său, precum comentarii legate de înfățișare (de pildă când copilul e mai… plinuț).
Însă, de obicei, minciunile (de pildă că Moș Crăciun există) despre care vorbeam în prima parte a seriei de texte, îi pun la îndoială spiritul de observație și contactul cu realitatea. De asemenea, îi invalidează inteligența, dacă el se prinde, de obicei prin deducții logice, de un adevăr.
Aș mai da un exemplu legat de separare sau divorț. Am cunoscut multe cupluri care își ascund despărțirea de copiii lor. Unele folosesc tertipuri parcă desprinse dintr-o comedie sau un film fantasy. Poate că această minciună îl scutește pe copil de o suferință temporară (care dispare repede fie când părinții știu ce să-i spună, fie prin terapie) sau permite părinților să-și păstreze imaginea idealizată intactă în ochii copilului (asta în sine e un lucru rău), însă este foarte probabil să aibă consecințe periculoase. Adică, de pildă, copilul ajunge să creadă că relația lipsită de iubire și sexualitate dintre părinții săi este prototipul relațiilor de cuplu, modelul pe care îl va urma toată viața. Plus că, până la urmă tot părinții tot vor fi nevoiți să-i spună că sunt despărțiți, iar atunci șocul va fi mult mai zguduitor și mai profund. Când copilul va afla că părinții săi sunt despărțiți de ani întregi, există un risc mare să-și piardă încrederea în ei. Mai mult, o experiență de genul ăsta, (când copilul află că părinții săi se despart) dacă e gestionată corect, poate să ducă la evoluția și chiar creșterea inteligenței unui copil.
Scenariul inconștient al minciunilor este deseori de tip narcisic, adică, în primul rând, are rolul de a proteja imaginea (perfectă) a părinților în ochii copiilor și nu de a-i proteja realmente pe copii de o suferință.
Am scris acest text după ce am citit statisticile conform cărora 52% dintre copiii români sunt analfabeți funcțional la matematică și 48% la română.
Un copil devine analfabet funcțional dacă nu i se permite (fiindcă este ajutat prea mult) și dacă nu i se arată cum să învețe singur. Dacă el niciodată nu-și bate singur capul să rezolve vreo problemă, atunci n-o să fie niciodată în stare să rezolve alte probleme în afara celor învățate pe de rost la meditații sau în ore.
Dacă este ajutat prea mult de adulți, copilul n-o să aibă niciodată încredere în el însuși, o să se creadă prost și o să înceteze foarte repede măcar să încerce de a găsi o soluție, fără a i se spune explicit ce să facă. Din nefericire asta e valabil și în problemele lui din viață, nu doar în mediul școlar.
