Și totuși sunt convinsă că mulți oameni ar fi de partea autorității rele sau i-ar găsi scuze. Asta fiindcă oamenii sunt diferiți. Pentru că adulții sunt produsul experiențelor din copilărie, atitudinea față de autoritate a unui om este, de asemenea, consecința modului în care s-au situat în relație cu autoritatea în copilărie. Inclusiv în cazul meu; nici eu nu mi-am schimbat părerea despre ce s-a întâmplat atunci, după atâta amar de ani. Am învățat doar să văd și alte perspective și să înțeleg mai bine motivele profesoarei.
În copilărie e foarte greu să ai păreri personale. De regulă tot timpul apare câte un adult și ți le strivește sub talpă ca pe niște gândaci scârboși. Așa că opiniile unui copil sunt preluate de la adulții din jurul lui. Mai ales de la cei pe care copilul îi iubește sau nu-i iubește atât de mult, dar joacă un rol important în viața lui. Nu prea are ce să facă. Oare?
Hai să vă dau alt exemplu. O profesoară dă teme multe, obligatoriu de făcut pe timpul vacanței. Și le spune copiilor că vor da test din ele la prima oră după vacanță.
Cum vi se pare?
Intenția declarată și conștientă a profesoarei este să-l facă pe copil mai deștept, mai cult, mai harnic etc. Psihanaliza, însă, ne învață că intenția inconștientă a profesoarei este de a-i ocupa timpul și mintea copilului pe parcursul vacanței. Fie din narcisism, să se gândească la ea și în vacanță (chiar și doar pentru a o înjura), fie din invidie, căci în vacanță copilul e liber și n-are nici o grijă. Că tot am scris zilele trecute despre inconștient.
Cum i se pare copilului căruia îi dă temele?
Copilului, fără îndoială, ar trebui să i se pară o autoritate rea. Și chiar așa se și întâmplă dacă n-o place.
Dacă în general îi place profesoara, atunci ea, ca persoană ar trebui să devină „gri.” Adică uneori bună, alteori rea. Însă, de obicei un copil nu poate să ducă ambivalența.
Și atunci cum e? Păi, pe perioade alternative de timp, fie ba e bună, ba e rea, după cum e cazul și momentul. Fie – și aici apare problema psihică și o atitudine auto-agresivă față de autoritate – copilul se învinovățește pe el însuși dacă simte pe moment ură față de profesoară și se sacrifică pe sine ori își sacrifică sănătatea mentală pentru a menține neschimbată imaginea bună și idealizată a profesoarei cu pricina.
Apropo, așa apare fanatismul.
Pentru că un fanatic, orice ar face sau ar zice obiectul fanatismului său, el tot îl va idealiza. Autoritatea bună rămâne necondiționat și etern bună. N-are importanță ce se întâmplă în jur. Nu există vreo situație când fanaticul ar putea să-și schimbe opinia despre obiectul adorației sale.
Uitați-vă la ce se întâmplă în SUA. Acum doi ani, înainte de alegeri, Donald Trump a declarat că și dacă ar ieși în centrul New York-ului și ar împușca o mulțime de pietoni, el tot n-ar pierde vreun vot. Iar, pe atunci, probabil chiar așa era.
După doi ani lucrurile s-au schimbat. Foarte mulți oameni s-au răzgândit în privința lui. Asta pentru că, din punct de vedere psihologic, traiectoria psihică ce duce la fanatism nu este nici naturală și nici sănătoasă. Este pur și simplu un act auto-agresiv. O apărare de conflict fie extern cu autoritatea, fie intern, când ne este imposibil să tolerăm umilința de a recunoaște că am greșit și ne-am lăsat duși de nas în trecut, sau ambivalența față de acea persoană în care avem o încredere nemărginită.
Alt aspect nemaipomenit de important este legat de cum evaluăm ce ne face bine și ce ne face rău.
De pildă, teoriile legate de mâncare sunt diverse, bulversante și foarte schimbătoare. Mie deseori îmi produc confuzie, așa încât mă iau după reacțiile propriului meu corp. Însă de fapt, inconștientul nostru tinde să creadă că ceea ce ne produce plăcere ne face rău. Este alt subiect pe care n-o să-l abordez acum (pentru că este prea stufos) și ține de atitudinea față de plăcere și de vinovăția mai mult sau mai puțin conștientă asociată.
De cele mai multe ori, de pildă ciocolata ne face mai fericiți (deci ne face bine psihic), însă, după teoriile unora ne face rău fizic (de pildă ne îngrașă).
Cam așa și cu politicienii. Își fac de cap și găsesesc tot felul de motive pentru sacrificiul pe care ni-l cer. Ne spun că trebuie să ne sacrificăm acum pentru a o duce mai bine într-un viitor incert. Fără a da nici o limită de timp sau vreo soluție.
Iar oamenii speriați de alternative sau care au devenit fanatici – mai bine decât să fie dezorientați ca niște copilași – le dau apă la moară și continuă să-i idealizeze.
