De când mă știu mi s-a reproșat că am „probleme cu autoritatea.” Că deseori sunt nerecunoscătoare și refractară. Sau, mai bine-zis, în limbajul copilăriei, că sunt neascultătoare și obraznică. Ha!
Mi-a venit ideea să scriu acest text după ce m-am uitat la filmulețul lui Ion Cristoiu, un jurnalist pe care l-am urmărit încă din tinerețe și față de care am mare respect și admirație. Nu mi se pare perfect și nici nu sunt de acord cu toate opiniile lui, însă nu este plătit de nici un partid politic, nici măcar indirect. Omul își spune opiniile cu sinceritate, umor și, uneori, ca acum, chiar pasiune.
Nici nu-mi pot închipui ce-ar zice sau ar simți jurnalistul dacă, la fel ca mine, ar sta de șapte ani fără apă caldă cam trei sferturi din timp și fără nici un strop de căldură iarna.
Revenind la atitudinea față de autoritate, să vă povestesc un incident din copilăria mea.
Aveam zece ani și, în vacanța de dinaintea clasei a V-a, am plecat într-o tabără cu câteva prietene din bloc, de aceeași vârstă cu mine. Tabăra era organizată de fostul lor învățător, o namilă de om, blajin și haios, pe care toți copiii îl iubeau. El era însoțit de o profesoară de matematică foarte strictă și, desigur, pentru noi, copiii, nesuferită.
Eu încă de la vârsta de 8 ani nu mai citeam basme și eram pasionată de romane whodunnit. La 10 ani terminasem deja de citit cărțile Agathei Christie și mă apucasem să citesc alți autori din colecția de romane cu detectivi Enigma a editurii Univers. Îmi aduc aminte că în tabără citeam Misterul camerei galbene de Gaston Leroux. În carte se investiga o crimă dintr-o cameră încuiată, o crimă aparent perfectă.
Ziua, când aveam puțin timp, citeam din roman, iar seara, la cererea colegelor mele de dormitor (adică mai mult de zece fete), le povesteam ce citisem. Ca un fel de basm cu crime și detectivi înainte de culcare.
Doar că, într-o seară, pe la ora 10, le-am povestit ceva ce – pentru că ele nu erau obișnuite să citească investigații de crime – le-a cam speriat. Așa că au început să urle. Ca din gură de șarpe. Și au trezit-o din somn pe profesoara de matematică. Care și-a făcut apariția prompt în dormitorul nostru și, după ce a auzit ce se întâmplase, m-a luat pe sus și m-a dat afară din cabană. Nu mai știu unde eram, însă îmi amintesc că această cabană era complet izolată în mijlocul pădurii, unde nu exista nici o urmă de lumină. Și acum am în minte bezna și copacii zbuciumați de vânt, care păreau monștrii mai periculoși și mai amenințători decât orice urs sau alt animal sălbatic.
Așa că și eu am început să urlu. Îmi amintesc perfect că am încercat să intru în cabană, dar că profesoara încuiase ușa. Și îmi mai aduc aminte cum m-a cuprins o ură teribilă, surprinzătoare pentru că nu mai simțisem niciodată așa ceva.
Nu știu după cât timp, probabil câteva minute care mie mi s-au părut un secol, învățătorul blajin a venit după mine, m-a luat în brațe, m-a calmat și m-a dus înapoi în dormitor. Fetele și-au cerut scuze că au urlat și au promis să n-o mai facă. Desigur că acea profesoară n-a făcut decât să se uite la mine chiorâș câte zile a mai durat tabăra. În ochii ei devenisem un copil-problemă.
Nu mică mi-a fost mirarea când, la începutul clasei a V-a, am aflat că această profesoară de matematică îmi este dirigintă.
Acum știu că mulți părinți impun o oră de culcare copilului. Eu n-am avut așa ceva.
Omul, mai ales copilul, este auto-reglabil de felul lui. Adică, dacă într-o noapte citești până la ora 2 și te scoli la 7.30 ca să ajungi la școală la 8, iar toată ziua ți-o petreci pe post de zombi și nu poți nici să te distrezi – căci, de pildă, n-ai cum să fugi fiindcă nu te țin picioarele și pici în nas – și nici să faci altceva decât să zaci și să moțăi de parc-ai fi pe jumătate mort, și dacă n-ai probleme la bibilică, pe viitor ai grijă să nu mai dormi 5-6 ore pe noapte. Adică, rațional, nu merită să ai două-trei ore de plăcere ca pe urmă să suferi o zi întreagă.
Însă pe vremea aia nu știam. Mediul în care am crescut a fost pur intelectual. Prietenii și colegii părinților mei, care erau deseori pe la noi, și chiar o parte din bunicii mei, aveau o gândire liberală și erau foarte deschiși la minte. Interdicțiile impuse, oricum puține, aveau un motiv rezonabil și solid. Iar, în acest fel, mesajul care mi-a fost transmis pe tot parcursul copilăriei și adolescenție mele este că ei, adulții, au încredere în mine și că nu-s atât de proastă încât să-mi fac singură și sistematic rău.
Am povestit acest incident pentru a descrie ce înseamnă autoritate. Fiindcă, niciodată când ți se spune că „ai probleme cu autoritatea,” nu se precizează ce fel de autoritate e aia. Desigur, de obicei acest reproș are nuanță personală și manipulativă. Mai precis „autoritate” se poate înlocui de regulă cu „mine,” iar reproșul are scopul de a-ți induce vinovăție, apoi dorința de a te schimba și, până la urmă, de a te supune.
Știu că și în acest caz pot exista opinii complet diferite, chiar opuse, însă pentru mine e clar acum, așa cum a fost clar și pe vremea când aveam 10 ani: profesoara de matematică este o autoritate rea, pe când învățătorul blajin o autoritate bună. Practic, profesoara m-a pedepsit pentru că n-am respectat ora ei de culcare și pentru că citeam cărți cu detectivi. Din perspectiva ei, eu le-am îngrozit pe fete, le-am făcut să țipe, deci am indus în ele (și în profesoară) o stare afectivă neplăcută. Pedeapsa ei a avut rolul să inducă în mine aceeași groază pe care ea credea că am indus-o eu în fete. Rigidă și lipsită de orice urmă de empatie sau de talent în relațiile cu copiii, ea a ignorat circumstanțele și a intepretat ceea ce era evident pentru restul lumii că era distacție și antren (căci altfel m-ar fi oprit chiar fetele), ca fiind traumă și suferință. A interpretat așa situația pentru că ea însăși era o femeie lipsită de orice simț al umorului, pentru care cărțile nu contau nici un pic sau erau mult mai puțin importante decât ora sacră la care copilul obligatoriu trebuie să doarmă.
Mai mult, aș adăuga că și-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala. N-avea de ce să se bage în relațiile dintre noi, fete de aceeași vârstă, pe care oricum nu le înțelegea sau le judeca după valorile și pretențiile ei. Mai mult, ei chiar i-ar fi prins foarte bine să nu se bage. Eu, cel puțin, am avut prima mea experiență în viață cu o autoritate execrabilă și am învățat ceva, chiar și doar la ce să mă aștept dacă mai cunosc o persoană similară. Însă profesoara a avut de nenumărate ori de suferit, cât timp eu am fost în gimnaziu, iar ea mi-a fost dirigintă. I-am făcut doar zile fripte și nu-mi aduc aminte ca ea să fi avut vreodată câștig de cauză…
Pe când învățătorul a fost o autoritate bună. M-a calmat și, de altfel, probabil doar datorită lui, n-am rămas cu nici o sechelă. Adică nu mi-e teamă nici de întuneric și nici măcar să merg prin pădure noaptea. Nu de pomană copiii din clasa lui îl iubeau și au continuat să-i ceară sfatul și în gimnaziu.
Am avut mare baftă că a existat acel om acolo, lângă mine, în tabără. Altfel ar fi trebuit să mă descurc singură cu o femeie care pentru mine a fost și va rămâne mereu prototipul autorității rigide, non-intelectuale, lipsite de orice empatie și simț al umorului, cu gândire obtuză și răutăcioasă.
