pe Netflix
În 1992 Spania a găzduit în Sevilia, în luna februarie, Expo ’92, expoziția mondială, pentru care au construit un complex mamut, acum în paragină. Una dintre clădiri, cea unde ar fi trebuit să fie prezentate descoperirile omenirii, a luat foc puțin înainte de inaugurarea expoziției. Presupunerea inițială cum că ar fi fost un act terorist a fost infirmată. De fapt incendiul a fost provocat de scânteile unei lămpi de sudură, în timp ce un muncitor o folosea.
În 1992, un mini-serial spaniol cu șase episoade, acest incident real capătă o cu totul altă explicație, desigur fictivă.
Personajele principale sunt Amparo, intepretată de Marian Álvarez și Richi, pe care-l joacă Fernando Valdivielso. Amparo este văduvă, iar soțul ei fusese ucis recent de un criminal în serie care poartă capul lui Curro, mascota expoziției din 1992. Richi este un fost polițist alcoolic, al cărut sponsor în Alcoolicii Anonimi, fusese soțul lui Amparo. Cei doi formează o echipă care investighează cazurile și încearcă să afle cine este criminalul, căci poliția s-ar părea că n-are prea mult chef s-o facă.
Între Amparo și Richi sar scântei. Adică au o chimie formidabilă, iar mie mi-au plăcut mult scenele cu cei doi. Alte scene par desprinse din filme de groază, căci criminalul în serie preferă să-și omoare victimele cu un aruncător de flăcări uriaș. Bineînțeles, îi face pe toți scrum.
Relația celor doi protagoniști este lipsită de melodramă și nu e deloc desprinsă din telenovele sau clișeică, cum se întâmplă deseori în filmele americane și chiar spaniole. Este o relație normală, ar putea foarte bine să existe în realitate, când nimeni nu spune din cinci în cinci minute Te iubesc și Aș face orice pentru tine. Sau, mai bine zis, nimeni sănătos la cap și onest, căci cuvintele nu înseamnă aproape nimic, poate doar manipulare, faptele contează.
Nu mi-a plăcut faptul că unele scene sunt greu de digerat. De pildă, la un moment dat Amparo cade vreo 20 de metri și nu pățește absolut nimic după ce aterizează pe beton. Iar criminalul umblă de colo-colo, prin tot orașul și o mulțime de sedii ale funcționarilor guvernamentali, cu ditamai aruncătorul de flăcări în mână, iar nimeni nici măcar nu clipește. Nici măcar paznicii și angajații din securitate; cel mult sunt și ei arși de vii.
Deznodământul pe mine m-a surprins. Însă nu pot să spun decât că leagă toate firele narațiunii și lămurește toate misterele. Povestea se scurge fluent în toate cele șase episoade și se încheie satisfăcător la sfârșit.
Concluzie: 1992, un mini-serial spaniol cu șase episoade, mi-a plăcut foarte mult. Cei doi protagoniști construiesc o relație splendidă, reală și deloc melodramatică. Povestea este închegată și mi s-a părut captivantă, deși se bazează pe un fapt real, adică incendiul din complexul expozițional din Sevilia în anul care dă titlul mini-serialului. Mi-a plăcut chiar și aruncătorul de flăcări; din punct de vedere cinematic nu prea-mi dă prin cap o armă mai spectaculoasă.
