cartea I din seria Black Ice
În pustietatea islandeză acoperită de zăpadă și biciuită de viscole, în clădirea modernizată a unei ferme izolate, un vecin găsește patru cadavre: două femei și două fetițe, adică mama, fiicele ei și bona. Cadavrele sunt hăcuite cu un topor uriaș, lăsat la scena crimei.
Romanul are două linii narative. Una este în prezent, când echipa de polițiști Týr și Karó, însoțiți de medicul patolog Iðunn se ocupă de investigația oribilelor crime, iar cealaltă este în trecutul apropiat, din perspectiva bonei Sóldis.
A doua linie narativă mi s-a părut că seamănă cu narațiunea menajerei din The Housemaid a Freidei McFadden. Adică atmosfera este foarte tensionată și apăsătoare în casa familiei. Nu-i clar dacă părinții fetițelor sunt binevoitori sau malefici. Obiecte din casă dispar, iar pe urmă își fac apariția inexplicabil, de parcă ar fi șterpelite de fantome. Deși sistemul de supraveghere video din proprietate pare a fi dezactivat, Sóldis se simte urmărită și ziua și noaptea. Suspansul este de-a dreptul palpabil. Deși știi foarte bine ce se va întâmpla la sfârșitul narațiunii bonei, totuși crește în tine curiozitatea. Pur și simplu capeți nevoia uriașă de a afla cine a înfăptuit acele crime demne de filmele de groază.
Investigația se derulează cu pași mici, dar fără poticniri. Din păcate sunt puțini suspecți, iar eu m-am cam prins cine a fost criminalul și ce s-a întâmplat.
Iðunn mi-a plăcut mai mult decât Týr care este personajul principal. Medicul patolog are o personalitate interesantă: este introvertită și aparent insensibilă, deși înăuntrul ei clocotește uneori. Týr este un detectiv care a devenit stereotipal în ultimii ani: e traumatizat, suferă și se văicărește aproape tot timpul. Am fost neplăcut surprinsă că talentata autoare islandeză a decis ca în cea de-a treia serie a ei să construiască atât de clișeic personajul principal.
Însă autoarea este foarte talentată, iar proza ei mi se pare chiar lirică pe alocuri. Iată cum începe cartea:
O liniște ciudată domnea peste ferma din Hvarf. Nu exista nici o urmă de viață. Nici o firavă suflare de vânt nu-i clătina părul din cap. Nori de plumb pluteau încremeniți și amenințători pe cer ori poate își schimbau forma atât de lent, încât n-avea cum să-și dea seama că o fac.
Bărbatul dat dispărut, adică soțul femeii ucise, fusese diagnosticat cu o tumoare pe creier. În urma tratamentului, deși scăpase de acea tumoare, se trezise cu schimbări de comportament și dispoziție. Acesta a fost motivul pentru care luaseră hotărârea să se mute în mediu rural și să cumpere ferma pe care o renovaseră. Vorbind despre această decizie, autoarea atinge un motiv mai profund, pe care deseori îl aduc în discuție în terapii cu persoane care își doresc să emigreze:
Între noi fie vorba, cred că amândoi erau un pic cam ciudați. Oamenii au impresia că își rezolvă toate problemele dacă se mută la țară – știi, asta crede lumea de obicei. Însă probabil că de fapt fug de ceva și încearcă să o ia de la zero. Dar, oriunde te-ai duce, n-ai cum să fugi de tine însuți.
N-ai cum să fugi de ce e în tine, aș completa eu.
Îmi amintesc de o fată care a venit la mine, în terapie, pe la începutul liceului. Zicea că a luat hotărârea să plece din țară cu ani în urmă, când s-a prins că are o mamă controlatoare și pisăloagă. I-am spus ce zice și autoarea. Cam la un an după ce a plecat, mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că am avut dreptate și că s-a trezit că are nu numai un iubit controlator și pisălog, ci și mai multe prietene care seamănă cu mama ei.
Concluzie: Mi-a plăcut destul de mult romanul. Stilul literar al autoarei este superb. Știe să scrie o proză pe alocuri poetică și este o povestitoare nemaipomenită. Creează suspans și personaje interesante; uneori și scene parcă desprinse din filme de groază.
Nu mi-a plăcut faptul că m-am prins cine e criminalul și că protagonistul polițist al cărții este stereotipal.
